Implantologia – Suprastructuri

Intre sisteme de implantologie si tipuri de suprastructuri

Cu toate ca fara implant nu este posibila suprastructura, aceasta este partea cea mai complexa, motiv pentru care voi trata acest procedeu. In ultimii ani, pe piata romaneasca stomatologica au intrat o multime de firme, unele cu notorietate, altele la inceput. Toate au insa un numitor comun: un marketing slab. Toti distribuitorii de implanturi se focalizeaza pe implantul propriu-zis, iar medicul curant este asaltat de numarul mare de branduri, fiind intr-o bezna totala si nestiind ce sistem sa foloseasca, decizia finala fiind una financiara. Se spune ca atunci cand esti prea concentrat pe produsul pe care vrei sa-l vinzi nu reusesti sa o realizezi asa cum ar trebui. Acelasi lucru se intampla cu furnizorii de implanturi: concentrarea lor este prea mare asupra produsului si nu asupra serviciului final pe care medicul il ofera pacientului. Intotdeauna vor exista o multime de cursuri pentru sistemele de implantologie, dar cursuri despre suprastructurile pe implanturi sunt „rara avis”.

Suprastructurile pe implanturi sunt de doua feluri: mobilizabile si fixe. Desigur ca si acestea doua pot fi impartite in mai multe. Suprastructurile mobilizabile pot fi pe diferite sisteme speciale precum: telescoape, sisteme locator, sisteme oring, bara Dolder. Suprastructurile fixe pot fi cimentate sau insurubate, definitive sau provizorii, unidentare sau pluridentare.

Factorul decizional: implantul dentar sau suprastructura

 

Mi-am propus ca in acest articol sa raspund mai degraba la intrebarea:„cine decide planul de tratament: suprastructura sau implantul?” Raspunsul este ca suprastructura dicteaza planul de tratament, desi majoritatea distribuitorilor si chiar medicii dentisti se axeaza pe implant. Mai mult, pana si sistemul de invatamant romanesc functioneaza dupa acelasi principiu: dupa terminarea facultatii, nu esti autorizat sa aplici implanturi pacientilor pana nu faci o specializare pe implantologie, care cuprinde 95% parte chirurgicala, sisteme de implanturi, reconstructii osoase si foarte putin despre suprastructurile protetice.

De ce suprastructura trebuie aleasa prima? Simplu: din motive functionale, estetice si financiare, deoarece in definitiv serviciul dentar este platit de catre pacient, iar acesta trebuie sa stie dinainte daca si-l poate permite. Printre primele intrebari ale pacientului cand ajunge in cabinetul de stomatologie este: „cat costa?”, „doare?”, „cum va arata?”, foarte rar auzind si „pot sa mananc cu dintii acestia?”. Asadar, initial, partea functionala este pe ultimul loc pentru pacient, pentru ca el, daca plateste, isi imagineaza ca primeste ceva care functioneaza automat. Ca sa putem raspunde la intrebarea privind costul, trebuie sa facem planul financiar, iar pentru asta avem nevoie de planul de tratament (care este orientativ, insa cat mai aproape de realitate). Pentru planul de tratament, nu implantologul trebuie sa ne spuna de cate implanturi are nevoie pacientul, ci trebuie sa avem in vedere cateva considerente care ne vor pune pe noi in situatia de a-i transmite implantologului numarul implanturilor necesare.

 

Variabilele resorbtiei osoase

Exista un protocol care trebuie indeplinit pentru realizarea planului protetic de tratament. In primul rand, se realizeaza un set de poze, care furnizeaza apoi o multime de informatii necesare alegerii planului corect.( 1) De asemenea, o radiografie panoramica va fi realizata si alaturata setului de poze. Lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l urmarim cand realizam o suprastructura pe implanturi este resorbtia osoasa. Aceasta apare inevitabil la pacientul edentat, insa se prezinta sub trei forme: minima, medie si avansata. In functie de acestea, putem sugera pacientului trei forme de suprastructuri: punti clasice, punti cu gingie falsa sau proteza totala pe sisteme speciale. Mai jos, am prezentat o schema care face referire la recomandarile de protezare in cele trei situatii de resorbtie. De obicei, unei resorbtii majore ii corespunde ca plan de tratament proteza totala pe sisteme speciale, unei resorbtii medii – puntea cu gingie falsa, iar unei resorbtii mici ii este recomandata puntea clasica.

 

Desi acest standard pare simplu, mai sunt doua considerente care fac ca aceasta clasificare sa fie variabila si, astfel, sa rezulte mai mult de cele trei cazuri enumerate mai sus. Cele doua sunt: tonicitatea buzelor si linia surasului. Vom incepe cu prima si vom spune ca o tonicitate fiziologica a buzelor o gasim  in majoritatea cazurilor de resorbtii minime, moment cand putem realiza puntile clasice. Exista insa situatii cand de la nivelul de resorbtie medie se poate trece la nivel de resorbtie mica. In cazul unei tonicitati slabe a buzelor trebuie sa stim ca acest considerent nu poate fi rezolvat prin puntea clasica si atunci partea estetica nu poate fi rezolvata prin aceasta metoda, motiv pentru care vom renunta la augmentarea osoasa si vom propune pacientului puntea cu gingie falsa, aceasta ameliorand putin lipsa osoasa din zona vestibulara, care mentine tonicitatea buzelor. Tinand cont de acest exemplu, lucrurile pot varia deoarece tonicitatea buzelor poate fi prezenta sau absenta in toate cele trei cazuri de resorbtie osoasa, iar ea poate avea diferite niveluri la randul ei.

Functional, dar si estetic

 

Linia surasului este poate cel mai important considerent dintre cele doua. Aceasta face de multe ori ca schema prezentata mai sus sa fie atipica. Vom da si aici un exemplu. In cazul unei paciente cu resorbtie osoasa medie, unde teoretic i s-ar potrivi o punte cu gingie falsa pe implanturi, daca linia surasului este mult mai sus de zenitul dintilor frontali, atunci este o problema estetica mare, deoarece gingia falsa de acrilat nu se va potrivi niciodata cu gingia naturala, iar discrepanta va fi foarte mare. Dupa cum vedeti, cele doua considerente: tonicitatea buzelor si zambetul pot da multe variabile si ne pot abate de la schema de baza. Cu toate acestea, reprezinta doi factori extrem de importanti de care trebuie sa tinem cont in vederea rezolvarii cazului atat estetic, cat si functional.

 

Mai apare o problema: cum ajungem sa clasificam pacientul intr-una dintre cele trei categorii de resorbtie: mica, medie si avansata? Pe langa setul de poze si radiografia panoramica realizate in prima sedinta, se mai iau amprente pentru modelul de studiu, pe care se realizeaza wax-up-ul.(2) Aceasta etapa nu ar trebui sa lipseasca din procesul aplicarii implantului. Un lucru extrem de important in wax-up-ul pentru implantologie il constituie folosirea dintilor pentru proteze si nu dintii din ceara. Acest lucru este motivat de doua aspecte: primul ar fi acela al supraamprentarii pe wax-up in vederea realizarii ghidului chirurgical si radiologic (dintii de ceara putandu-se casa), iar al doilea consta in standardizarea dintilor pentru proteza, a caror coroana masoara 7 mm. In functie de aceasta lungime putem discuta despre cele trei niveluri de resorbtie astfel: daca tehnicianul trebuie sa mai razuiasca dintii pentru a-i monta pe arcada si a se obtine ocluzia corecta, atunci avem o resorbtie minima, daca tehnicianul mai trebuie sa puna putina ceara sau sunt aproape perfect incadrati, atunci avem o resorbtie medie, iar daca tehnicianul trebuie sa completeze masiv cu ceara pentru a obtine ceva functional si estetic, atunci avem o resorbtie avansata.

 

Ca sfat, trebuie specificat tehnicianului ca in zona frontala sa nu puna niciodata ceara rosie care sa imite gingia. Acest lucru va da un aspect extrem de placut pacientului, iar el isi va imagina gingia falsa a lucrarii si gingia sa ca un tot unitar armonios, dar in cazul unui zambet larg cu dezvelirea gingiilor, unde s-ar putea vedea jonctiunea dintre gingia falsa si cea naturala, lucrarea finala ar fi mult mai saraca estetic, chiar inestetica. (3)

O alta recomandare: pentru pacientii care insista sa aiba punte metalo-ceramica pe implanturi, dar la care se vede in momentul zambetului intreaga coroana dentara, lasand sa se vada si aici jonctiunea coroana-gingie, pe modelul de wax-up trebuie raclata ceara cu o spatula din zona de papila interdentara, lasand spatiul gol si inestetic pe model pentru a da pacientului o imagine a viitoarei punti.

Pacientului trebuie sa i se explice toate optiunile si posibilitatile, dar si limitele rezultatelor pentru fiecare in parte. In concluzie, putem spune ca suprastructurile pe implanturi sunt punctul zero de la care trebuie sa plece planul de tratament, in momentul in care se doreste anticiparea rezultatului final. In acest fel, si asteptarile pacientului sunt cat mai ancorate in realitate, sa fie pus in fata unei situatii-surpriza placute si nu neplacute.

 

Autor: Medic dentist generalist Razvan Savu

Clinica stomatologica Royal Dental

Telefon: 0725.00.88.00

[email protected]

 

Bibliografie:

1. Implant, volume 16, Novembre 2010-Rehabilitation complete au maxillaire superieure-Dr.Philippe Vendeville

2. PDR, volume 30, numero 5,2010-Surface des contacts proximaux des dents anterieures maxillaires-Christian F.S. Stappert

3. Strategie Prothetique-volume 10, novembre-decembre 2010-Alternatives aux attaches spheriques et auxbarres en prothese complete supra implantaire mandibulaire-S.Lalloz, M.Collavini, C.Taddei, O.Etienne

Fii conectat la noutățile și descoperirile din domeniul medico-farmaceutic!

Utilizam datele tale in scopul corespondentei si pentru comunicari comerciale. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.




Comentarii

Utilizam datele tale in scopul corespondentei. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.

Politica de confidentialitate