Stimularea dezvoltării neuro-motorii la copiii cu Paralizie cerebrală infantilă/ (Bobath)

Daniela Stanca, kinetoterapeut dr. , Centrul de recuperare medicală KinetoDema
Elena Căciulan, prof. CFM princip. dr., Centrul de recuperare medicală KinetoDema
Alin Popescu, medic primar medicina sportiva

Stimularea dezvoltării neuro-motorii reprezintă o filosofie de viaţă fundamentată ştiinţific, o idee deschisă, cu o mobilitate permanentă şi în continuă dezvoltare, o strategie pentru rezolvarea tulburărilor de funcţie, tonus şi mişcare apărute în urma leziunilor de neuron motor central.
Cunoscut ca fiind de prestigiu, conceptul Bobath consideră că “tratamentul se bazează pe inhibarea mişcărilor exagerate şi facilitarea mişcărilor normale voluntare” (Bobath, K. 1997) .
Obţinerea pentru micul pacient a unui grad cât mai mare de independenţă funcţională şi pregătirea lui pentru viaţa de adolescent şi de adult, la un nivel cât mai aproape de normal, reprezintă scopul final al noilor orientări terapeutice.

Tot mai cunoscută pe plan internaţional, şcoala anglo-saxonă, reprezentată prin soţii Bobath, susţine ideea instituirii cât mai rapide a tratamentului dezvoltării neuro-motorii la copiii cu PCI/IMC, cu scopul prevenirii permanentizării la nivelul SNC a modelelor senzorio-motorii anormale, pe baza normalizării tonusului potural şi activării reacţiilor de redresare şi echilibrare, cu evoluţie spre abilităţi funcţionale normale.
Principala problemă a paraliziei cerebrale infantile nu este legată de informaţiile aferente (input), ci de prelucrarea lor, fără participarea integrală a SNC şi de elaborarea răspunsurilor (output). Din acest motiv, orice tratament care abordează copilul doar din punct de vedere al aspectului senzitivo-senzorial şi al “input-ului”, folosind tipuri speciale de stimulare senzorială (periajul, vibraţii, gheaţa) nu ating problema, în fundamentul ei.
Un alt moment important în evoluţia tehnicilor de reeducare a copiilor cu PCI/IMC şi a celorlalte afecţiuni caracterizate de prezenţa hipertoniei de tip elastic, îl reprezintă introducerea noţiunii de „şuntare a spasticităţii” care are la bază două principii: inhibarea răspunsurilor caracteristice modelelor reflexe anormale, responsabile de hipertonie şi “facilitarea” reacţiilor posturale normale integrate superior.

În timp, deşi conceptul de bază a rămas acelaşi, principiile tratamentului dezvoltării neuro-motorii au fost modificate şi adaptate, pe baza experienţei practice acumulate şi a cercetărilor efectuate pe copiii cu patologia amintită.
Dacă înainte, copilul era poziţionat în mod pasiv în „posturi reflex inhibitorii”, iar terapeutul le controla în totalitate, ulterior au fost descoperite şi utilizate „punctele cheie de control”, prin intermediul cărora, terapeutul poate inhiba modelele de mişcare anormale şi facilita pattern-urile de mişcare normală; astfel, copilul are posibilitatea de se mişca activ.
Pentru un timp, tratamentul s-a axat pe facilitarea reacţiilor automatice de redresare, considerând că oferirea unui cadru de mişcări normale va determina copilul să le transpună spontan în mişcări funcţionale şi voluntare. Pe parcurs, s-a observat că acest principiu nu poate fi aplicat şi în cazul activităţilor care necesită echilibru. Necesitatea obţinerii unor reacţii bune de echilibrare, pentru a evita deteriorarea mişcării, reprezintă una din preocupările fundamentale ale terapeuţilor.
Pe baza unor studii şi cercetări amănunţite şi aprofundate, s-a constatat că nu era suficientă respectarea îndeaproape a secvenţelor de dezvoltare neuro-motorie, demonstrând că deseori, dezvoltarea nu decurge într-o secvenţă prestabilită, în care „elementele de bază” urmează unul după celălalt. Evident, tabelele dezvoltării după Gessel, Griffiths şi Illingworth descriu activităţi izolate, caracteristice anumitor vârste cronologice, dar care nu sunt utile în depistarea cât mai devreme a paraliziei centrale, în evaluare şi mai ales în planificarea tratamentului. K. Bobath afirma că „în schimbul unui pattern secvenţial prestabilit, copilul dezvoltă anumite modele motorii de coordonare de bază, care îi permite, în orice stadiu, realizarea unui anumit număr de activităţi diferite” (Bobath, K., 1980).

Inhibarea modelelelor anormale ale activităţii reflexe posturale declanşate simultan cu facilitarea reacţiilor normale, prin utilizarea tehnicilor speciale de manevrare, determină obţinerea mişcărilor active normale; astfel, hipertonia poate fi redusă până la obţinerea unui tonus aproape de cel normal.
Însuşirea unei mişcări presupune învăţarea “senzaţiei” ei şi apoi a mişcării, de aceea pentru un răspuns motor corespunzător trebuie să existe o cale motorie normală şi o cale senzitivă intactă. Senzitivul (vizual, auditiv, gustativ, olfactiv şi proprioceptiv) şi motricitatea se influenţează reciproc. Pentru declanşarea unei mişcări active se face apel la senzaţiile (proprioceptive, vizuale etc.) primite anterior, când s-au învăţat şi s-au format engramele sau schemele de mişcare;
Leziunile centrilor nervoşi eliberează reflexele tonice posturale, care sunt integrate la un nivel inferior al sistemului nervos central, ceea ce produce posturi necoordonate, incorecte, anormale, un tonus muscular crescut anormal precum şi modalităţi primitive de mişcare. De aceea este necesar ca reeducarea neuro-motorie să schimbe engramele greşite, deoarece este imposibilă suprapunerea unei scheme de mişcare normală peste una anormală;
Formarea atitudinii corpului, considerată ca fiind rezultanta raportului între forţa musculară a omului şi forţa gravitaţională, se realizează prin facilitarea integrării reacţiilor superioare de ridicare, redresare şi echilibrare, în secvenţa dezvoltării lor, prin stimularea unor mişcări de răspuns spontan şi controlat într-o postură reflex-inhibitoare. Astfel, la sugar, reacţiile de redresare apar primele, atunci când începe să-şi menţină capul, sau când învaţă să se rostogolească etc. Din punct de vedere ontogenetic, reflexele de redresare sunt cele care oferă posibilitatea realizării diverselor atitudini ale corpului. În paralizia cerebrală infantilă, ele se dezvoltă şi dispar cu mare întârziere;
Reacţiile de echilibrare apar după ce o atitudine este obţinută şi trebuie menţinută prin formarea şi stimularea mecanismelor de echilibrare, mecanisme deficitare în PCI/IMC.

În rezumat, dificultăţile motorii ale copilului cu PCI/IMC sunt datorate pe de o parte, absenţei dezvoltării normale a motricităţii, iar pe de altă parte eliberării reflexelor tonice care devin supraactive şi care determină un tonus muscular şi o coordonare anormale.
Obiectivele principale ale tratamentului după Bobath sunt inhibarea simptomelor patologice precum spasticitatea, reacţiile asociate, mişcările în masă şi facilitarea activităţii motrice controlate. Din păcate nu putem vorbi de o inhibare totală şi irevocabilă a schemelor de mişcare patologice, ele fiind expresia leziunilor centrale evidente şi imposibil de şters total.
Scopul tratamentului nu trebuie să fie tonifierea musculaturii ce nu este paralizată, printr-un efort care nu va face decât să crească tonusul muscular şi implicit spasticitatea inhibarea răspunsurilor caracteristice modelelor reflexe anormale, responsabile de hipertonie simultan cu “facilitarea” reacţiilor posturale normale integrate superior, normalizarea tonusului potural şi activarea reacţiilor de redresare şi echilibrare, cu evoluţie spre abilităţi funcţionale normale (Paeth, B., 2001). Aceasta înseamnă îmbunătăţirea mecanismului de control postural.
În timpul tratamentului, kinetoterapeutul trebuie să ofere pacientului cât mai multe senzaţii posibile asupra tonusului, posturii şi mişcării, ajutându-l astfel să experimenteze senzaţia mai multor posturi normale şi diferite dar şi a mai multor mişcări.
La început principiile au fost utilizate la pacienţii cu hemiplegie (adulţi şi copii), ulterior fiind aplicate în cazul altor afecţiuni neurologice (PCI/IMC – diplegia sau tetraplegia spastică, scleroza în plăci etc.).
Trebuie subliniat că, tratamentul a evoluat mult şi a fost dezvoltat exclusiv pe baze empirice de-a lungul ultimilor 40 de ani, obţinându-se în locul unor forme de tratament, care să acorde atenţie naturii neurologice a disabilităţii copilului, o funcţie motorie normală.
Twitchell (1954) a subliniat foarte bine importanţa factorilor senzoriali în performanta mişcărilor şi a înzestrărilor funcţionale.
Sistemul nervos central matur şi fără leziuni este capabil să primească şi să prelucreze o mare cantitate de informaţii, dar şi să reacţioneze prin răspunsuri variate, adaptate la condiţiile schimbătoare ale mediului înconjurator, răspunsuri care pot îmbunătăţi postura şi echilibrul corpului.
Sistemul nervos central al copilului cu patologia amintită este mai puţin competent în cooperarea cu informaţiile aferente, chiar dacă nu există nici o deteriorare a sistemului senzorial şi perceptiv. Deşi copilul poate elabora răspunsuri unitare şi integrate, ele sunt mai degrabă stereotipuri ale unor modele tipice de activitate reflexă anormală, datorită existenţei unui scurt circuit în înlănţuirea sinaptică a acestora. Răspunsurile motorii ale copilului constau în principal în cateva reflexe spinale şi tonice, be baza cărora se formează modelele senzorio-motorii primare anormale. Acestea interacţionează reciproc, determinând apariţia răspunsurilor motorii (motor output), pe care copilul le modifică şi le adaptează în realizarea activităţilor funcţionale de îndemânare (Held, R., 1965). Predominanţa reflexelor primare în modelele anormale secundare şi compensatorii determină instalarea, în timp, a contracturilor musculare şi diformităţilor.

“Regula şuntării spasticităţii ” şi rolul ei în tratamentul dezvoltării neuro-motorii.
În timpul unei mişcări sau a unei modificări de postură, distribuţia proceselor excitatorii şi inhibitorii la nivelul SNC reflectă starea musculaturii corpului, aceasta fiind cea care controlează închiderea şi deschiderea conexiunilor sinaptice la nivelul SNC şi determină apariţia răspunsurilor motorii ulterioare (output) (Magnus, R., 1926).
Prin manevrarea copilului şi direcţionarea răspunsurilor sale active în afara modelelor spastice nedorite, (departe de canalele activităţii reflexe anormale) simultan cu încercarea de a deschide canalele activităţii musculare normale, se poate spera în suprimarea apariţiei răspunsurilor caracteristice modelelor spastice. Pe aceste considerente se bazează cele două principii ale tratamentului dezvoltării neuro-motorii” (Bobath, K. 1997) :
– inhibarea răspunsurilor caracteristice modelelor reflexe anormale, responsabile de hipertonie, fenomen numit “inhibare reflexă;
– “facilitarea” reacţiilor posturale normale integrate superior, normalizarea tonusului potural şi activarea reacţiilor de redresare şi echilibrare, cu evoluţie spre abilităţi funcţionale normale (Bobath, K., 1980).
Numim cel de-al doilea principiu “facilitare” deoarece experienţa tratării acestor copii a demonstrat ca reacţiile de redresare şi de echilibrare sunt prezente în majoritatea cazurilor, fie apar spontan, fie pot fi uşor “activate”, odată ce reflexele tonice sunt inhibate cu succes. Aceste reacţii normale sunt obţinute sub forma unor răspunsuri automate la aplicarea tehnicilor specifice de manevrare.
Luând în considerarea cele două pattern-uri principale, existente la nivelul membrelor inferioare, la copilul cu paralizie cerebrală, formele spastică şi atetozică (tabel 5.1), Fay a dezvoltat o metodă, care are ca scop învingerea spasticităţii cu ajutorul reflexelor spinale, prin utilizarea tehnicilor de „deblocare a reflexelor”. Tehnicile au fost preluate de Doman, şi mai târziu de Vojta, a cărui abordare s-a bazat pe combinarea tehnicilor lui Kabat şi Fay.

Tabelul 5.1 Pattern-uri opuse ale membrelor inferioare în PCI/IMC, forma spastică sau atetozică
Pattern flexie Pattern de extensie
Flexia şoldului
Flexia genunchiului
Abducţia membrului inferior
Rotaţia externă a membrului inferior
Flexia dorsală a gleznei Extensia şoldului
Extensia genunchiului
Adducţia membrului inferior
Rotaţia internă a membrului inferior
Flexia plantară a gleznei

Pentru obţinerea ortostatismului, a mersului şi a activităţilor funcţionale este necesară modificarea celor două pattern-uri totale anormale de flexie sau extensie şi combinarea unor elemente ale unui model cu elemente ale celuilalt model. De exemplu, la copiii mici, la care modelele de flexie şi extensie, observate în mişcările de pedalare şi în timpul mersului sunt modificate gradat; la 4 luni, nou-născutul poate deja flecta genunchii din decubit ventral, independent şi cu o extensie relativă a şoldurilor.

Pentru a combina elementele celor două modele totale, a fost necesară separarea diferitelor pattern-uri reflex-inhibitorii. Copilul trebuie să fie manevrat astfel încât flexia şoldurilor şi a genunchilor să se combine cu adducţia membrului inferior. Pentru ridicarea din decubit ventral în ortostatism, copilul realizează rotaţia externă şi abducţia membrului inferior combinate cu extensia şoldurilor şi a genunchilor. În timpul executării acestor mişcări, simultan cu inhibarea spasticităţii extensorilor, se dezvoltă un tonus al musculaturii extensoare suficient de mare pentru a permite copilului ridicarea în ortostatism. În altă ordine de idei, un copil cu forma atetozică, cu un model total de flexie-abducţie al membrelor inferioare, poate fi manevrat în sensul activării pattern-ului de adducţie-extensie al membrului inferior.
Modele reflex-inhibitorii utilizate în manevrarea copilului nu trebuie legate de posturi statice, ci de faze ale mişcărilor corecte şi normale. De asemenea, este important de ştiut că, aplicarea lor nu se face în mod pasiv; copilul trebuie stimulat astfel încât să reacţioneze şi să se adapteze prin răspunsuri active. Astfel, pentru fiecare caz, se identifică limita de toleranţă a copilului în ceea ce priveşte manevrarea lui şi momentul în care acesta începe să reacţioneze anormal. Acum, terapeutul intervine în reducerea şi suprimarea manifestării spasticităţii şi a modelelor sale anormale şi în îmbunătăţirea toleranţei copilului la stimulare şi manevrare.

Hipertonusul şi pattern-urile sale anormale sunt considerate ca fiind fenomene de descărcare; astfel, tratamentul dezvoltării neuro-motorii vizează refacerea controlulului postural şi al mişcării, dându-i copilului posibilitatea, şi în acelaşi timp obligându-l să-şi dezvolte treptat propriul control inhibitor. Procesul reprezintă de fapt o încercare de imitare a naturii, de repetare din punct de vedere filogenetic a ceea ce un copil normal reuşeşte deja să facă. În unele cazuri de PCI/IMC, inhibarea activităţii reflexe anormale şi facilitarea reacţiilor de redresare/echilibrare şi a mişcărilor normale pot fi utilizate una după celalată, alternativ sau simultan. Oricare ar fi modul de aplicare şi de combinare a celor două activităţi de stimulare, copilul trebuie să aibă posibilitatea de a se mişca activ. Mişcările reflex-inhibitorii sunt iniţiate de la nivelul unor „puncte cheie de control” (Bobath, K. 1997), în special de la nivelul capului şi gâtului sau a altor părţi proximale ale corpului (centura scapulara, coloana vertebrală, pelvisul) . Acestea sunt părţi ale corpului unde îşi au originea activitatea motorie normală şi anormal, fapt evidenţiat prin:
– distribuirea anormală a spasticităţii de către reflexele tonice labirintice şi ale cefei;
– iniţierea controlului postural normal de către reacţiile de redresare a gâtului şi recţiile de redresare labirintică.

Controlul postural normal împotriva forţei gravitaţionale se manifestă iniţial prin controlul capului şi merge în direcţie cefalo-caudală, iar modificarea mişcărilor membrelor de la proximal spre distal. Din acest motiv, gradul şi modul de distribuire a hipertonusului la nivelul extremităţilor poate fi controlat şi influenţat de la nivelul acestor puncte cheie proximale. Prin schimbarea poziţiei copilului doar de la nivelul acestor puncte cheie, este posibilă inhibarea pattern-urilor de postură şi mişcare anormale. Copilul este lăsat liber să-şi mişte activ membrele, în timp ce terapeutul controlează punctele-cheie, prevenind apariţia hipertonusului şi deteriorarea mişcării. Prin alegerea cu grijă a punctelor cheie de control şi schimbarea lor constantă, se poate obţine o secvenţă completă a mişcărilor active automate, fără interferenţă cu modelele anormale.
Şi în cazurile mai severe, cum ar fi copiii mai mari, cu hipertonie spastică sau plastică, tehnicile de inhibare sunt utilizate pentru reducerea tonusului postural şi facilitarea răspunsurilor de mişcare activă. Şi la aceşti copii este necesară facilitarea cât mai devreme a reacţiilor de redresare a capului şi de echilibrare. În toate celelalte situaţii, în special la bebeluşi şi copilul mic cu spasticitate moderată sau cu forma atetozică, tehnicile de facilitare sunt utilizate simultan cu inhibarea. De obicei, la bebeluşi spasticitatea sau atetoza nu sunt atât de accentuate şi evidente; astfel, eficienţa aplicării tehnicilor de facilitare în scopul obţinerii răspunsurilor normale, constă doar în folosirea inhibării pentru stoparea interferenţei cu reacţiile anormale.
De regulă, în cazurile grave, pot fi dezvoltate reacţiile de redresare, însă este puţin probabilă obţinerea unui spectru complet de reacţii de echilibrare, în special în ortostatism şi mers.

La unii copii cu ataxie sau atetoză hipotonă, cu tonus potural scăzut şi cu absenţa inervării reciproce şi a cocontractiei, ar putea fi necesară o creştere a tonusului şi o reglare a interacţiunilor reciproce, prin utilizarea unor tehnici specifice de stimulare tactilă şi proprioceptivă, cum ar fi presiunea, purtarea unei greutăţi sau opunerea de rezistenţă. Însă, trebuie folosite cu mare grijă, deoarece pot produce cu uşurinţă reacţii hipertonice. Explicaţia neurofiziologică a acestor tehnici este dată de refacerea activităţii gamma urmată de creşterea tonusul postural la un nivelul corespunzător şi reglarea interactiunii reciproce pentru fixarea punctelor proximale şi realizarea mişcării controlate la nivel distal.
Prin definiţie, PCI/IMC reprezintă consecinţa permanentă şi definitivă a unei leziuni neevolutive şi neereditare la nivel cerebral, ale cărei consecinţe sunt tulburările de mişcare şi de postură, evidente încă de la naştere, cărora li se asociază frecvent deficitul senzitivo-senzorial şi sau mental. În mod frecvent, deficitele de tip senzorial şi perceptiv sunt secundare disabilităţii fizice şi îi reduc copilului posibilitatea descoperirii propriului corp. Prezentă la copilul normal în timpul primelor 18 luni şi esenţială pentru orientarea copilului în spaţiu, „percepţia corpului” lipseşte în cazul paraliziei cerebrale infantile şi reprezintă unul din argumentele principale în depistarea şi aplicarea tratamentului cât mai devreme a acesteia.
Tratamentul dezvoltării neuro-motorii a fost dezvoltat treptat, de-a lungul ultimilor 40 de ani şi nu este considerat o “metodă” rigidă sau standardizată. Astfel, se încearcă găsirea unor modalităţi prin intermediul cărora terapeutul se poate orienta în rezolvarea unor probleme, prin perfecţionarea sau folosirea a ceea ce pacientul poate realiza la un nivel fiziologic. Trebuie subliniat că aceste căi nu înseamnă utilizarea unui set de tehnici şi de exerciţii standardizate, ci reprezintă depistarea permanentă a unor posibilităţi noi, în funcţie de potenţialul funcţional restant şi de multiplele şi variatele necesităţi individuale.

Utilizarea activităţilor funcţionale zilnice în cadrul tratamentului dezvoltării neuro-motorii este necesară şi mult mai utilă, pentru a-l face pe copil mai eficient în realizarea activităţilor obişnuite utilizate acasă, la grădiniţă sau la şcoală.
Tratamentul este realizat prin “manevrarea” copilului, pe baza unui feed-back constant existent între acesta şi terapeut.
Se evită încurajarea unui efort voluntar cu intensitate crescută, deoarece spasticitatea poate creşte şi pot să apară reacţii asociate. Mişcările pe care dorim să le obţinem sunt provocate prin utilizarea mai puţin a mişcărilor voluntare şi mai mult a celor automate, prin joacă.

Trebuie să ne amintim că un copil cu patologia studiată este incapabil să reacţioneze normal, chiar şi la informaţiile (input-uri) senzoriale normale; el poate reacţiona doar prin răspunsurile (output-uri) sale anormale, de altfel, singurul tip de reacţie pus la dispoziţie de sistemul său nervos central afectat. Aşadar, unul din obiectivele tratamentului constă în influenţarea şi controlarea răspunsurilor şi nu în modificarea influxurilor senzoriale, obiectiv care poate fi atins cu succes prin stimularea naturală prin manevrare terapeutică şi prin joacă. Situaţia este puţin diferită în cazul copiilor cu paralizie cerebrală, forma uşoară sau cu întârziere în dezvoltarea neuro-motorie, deoarece activitatea lor motorie de coordonare, deşi este primitivă, este totuşi normală.
Încercarea de a corecta posturile acestor copii nu este utilă deoarece poate determina transferul manifestărilor anormale într-o altă parte a corpului.
Copilul nu trebuie să înveţe mişcările, ci să experimenteze senzaţia cât mai multor mişcări normale, care lipsesc cu desăvârşire din experienţa lui motorie, dar şi a unor mişcări pe care nu le-a mai realizat niciodată.
Dobândirea activităţilor motorii este determinată socio-cultural şi depinde de modul de îngrijire al copilului şi de obiceiuri. Unii copii se ridică singuri în ortostatism înainte de a menţine poziţia aşezat nesprijinit sau merg cu sprijin fără să se deplaseze în patrupedie. Tratamentul nu încearcă să urmărească întocmai secvenţele de dezvoltare, indiferent de vârsta şi condiţia fizică a fiecarui copil în parte, dar nici nu le exclude. Mai mult, se stabileşte ce este prioritar şi necesar pentru copil în obţinerea activităţilor funcţionale de îndemânare viitoare sau a celor pe care deja le are, dar le realizează defectuos. De asemenea, este utilă depistarea pattern-urilor motorii care lipsesc, dar care sunt esenţiale pentru anumite funcţii.
Se evită perfecţionarea unei anumite activităţi specifice, deoarece repetarea acesteia pe perioade lungi de timp nu va face altceva decât să perpetueze şi să consolideze modelele anormale. Chiar şi copilul normal perfecţionează o activitate anterioară prin încercarea şi realizarea unei sarcini mai dificile. De exemplu, copilul normal menţine deja ortostatismul când învaţă să se echilibreze în aşezat sau când începe să meargă ţinându-se de mobilă, el încă îşi perfecţionează mersul în patrupedie. În cadrul tratamentului, pot fi combinate rostogolirea cu ridicarea din decubit ventral, menţinerea poziţiei aşezat cu sprijin pe palme cu folosirea mâinilor pentru atingerea unui obiect, menţinerea poziţiei decubit ventral cu târârea, menţinerea poziţiei aşezat cu transferul pe genunchi şi apoi ridicarea în ortostatism etc.
La copilul normal, care încearcă să execute o activitate nouă sau mai dificilă, unele mişcări bine coordonate pot să dispară sau se pot deteriora pentru o perioadă scurtă de timp, până când aceasta devine uşor de realizat sau se automatizează.

Este ceea ce Milani –Comparetti numea „competiţia modelelor” iar Grady şi ceilalţi (1981) „modele primitiv-defectuoase”, stangace, dar normale. Copilul cu PCI/IMC are nevoie de mai mult timp pentru a obţine şi perfecţiona o nouă mişcare, însă nu trebuie insistat asupra unei singure activităţi pentru a obţine o alta nouă sau mai dificilă.
Tehnicile de tratament utilizate sunt importante, dar ele reprezintă numai instrumente de lucru, şi nu trebuie considerate responsabile de obţinerea sau nu a rezultatelor dorite.
Este important să oferim copilului posibilitatea şi timpul necesar să reacţioneze, să aşteptăm răspunsul lui, să evaluăm calitatea acestuia şi, în cele din urmă să adaptăm tratamentul la ceea ce am observat.
Având în vedere că sistemul nervos central al copilului şi în special encefalul are o mare capacitate de adaptabilitate şi plasticitate, instituirea tratamentului dezvoltării neuro-motorii trebuie făcută cât mai devreme posibil (de la 4, 5 luni), dat fiind faptul că primele 18 luni de viaţă reprezintă perioada optimă de creştere, cu cel mai mare potenţial de învăţare şi achiziţii.

Instituirea cât mai rapidă a tratamentului la nou-născuţi şi sugari, determină prevenirea dezvoltării şi însuşirii modelelor mişcărilor deficitare şi formarea pattern-urilor normale. Prin facilitarea reacţiilor de redresare şi echilibrare, pot fi obţinute toate secvenţele activităţilor stadiilor de dezvoltare fiziologică, precum rostogolirea, ridicarea în aşezat, ridicarea în ortostatism fără sprijin, menţinerea ortostatismului şi mersul.

Bucuresti, 11 ianuarie 2014

Fii conectat la noutățile și descoperirile din domeniul medico-farmaceutic!

Utilizam datele tale in scopul corespondentei si pentru comunicari comerciale. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.




Comentarii

Utilizam datele tale in scopul corespondentei. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.

Politica de confidentialitate