Interviu Dr. Ionela Baciu, Medic Specialist Endocrinologie

Medic Specialist Endocrinolog la Institutul de Endocrinologie „C.I. Parhon”, Asistent Universitar Disciplina Endocrinologie în cadrul UMF „Carol Davila” din Bucureşti, Medic în cadrul Clinicii ProVita și Doctor în Medicină, Dr. Ionela Baciu s-a dedicat profesiei, implicându-se, pe lângă activitatea clinică, şi în cercetare, dar şi în pregătirea viitoarelor generaţii de medici. În cadrul interviului am avut ocazia să abordăm subiecte importante pentru acest domeniu, discutând despre tratamentele inovatoare şi abordarea terapeutică individualizată.

GALENUS: Pentru început, vă rog să ne spuneţi ce anume v-a fascinat la ramura medicală a endocrinologiei.

La începutul studenţiei am fost fascinată de alte specialităţi şi eram convinsă că decizia alegerii specialităţii de la sfârşitul facultăţii va fi una extrem de dificilă. Apoi am ajuns în anul V de facultate şi, după primul curs de endocrinologie, am ştiut că asta vreau să fac. Este o specialitate în care nu vorbim de patologia unui singur organ, ci a unui întreg sistem, al cărui echilibru este esenţial în menţinerea funcţionalităţii optime a întregului nostru organism. Este o specialitate în care nu trebuie să înveţi pe dinafară noţiuni abstracte, ci este esenţial să gândeşti, să te întrebi de ce, care este cauza şi care efectul. Să ştii că fiecare dezechilibru al unei mici glande din corpul nostru (unele cântărind puţin peste 1 gram) duce frecvent la alterarea funcţiei întregului sistem endocrin şi, secundar acestuia, la modificări în tot organismul este o noţiune esenţială în medicină. Dar la fel de interesant este faptul că sistemul nervos şi glandele localizate la acest nivel coordonează întreg sistemul endocrin, iar anomalii ale funcţiei glandelor periferice duc la modificări reflexe la nivel central. Echilibrul funcţional al organismului nostru este în mare măsură coordonat de către sistemul endocrin, iar impactul major al diverselor patologii din sfera endocrină asupra stării de sănătate a pacientului mi s-a parut fascinant. Apoi am avut norocul de a fi acceptată spre a-mi elabora lucrarea de licenţă în cadrul Catedrei de Endocrinologie de la Universitatea „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca şi lunile petrecute în acea clinică m-au convins că trebuie să fac tot ceea ce îmi stă în putere spre a ajunge endocrinolog.

G.: Există lucrări sau tratate noi în domeniul endocrinologiei pe care le-aţi găsit remarcabile?

Sunt multe tratate de actualitate în endocrinologie, iar informaţii noi în acest domeniu apar zilnic. Unul dintre tratatele de înaltă valoare ştiinţifică cu o nouă ediţie apărută anul acesta este Williams Textbook of Endocrinology – Editura Elsevier. Dar chiar şi la nivel naţional, ultimii doi ani au adus tratate şi manuale noi pentru studenţi şi rezidenţi, elaborate în limba română, cu informaţie de mare actualitate, de care noi, autorii, suntem foarte mândri, mai ales că le vedem citite de către colegii mai tineri, care acum încep să înveţe tainele acestei specialităţi. În acelaşi timp, accesul tot mai facil online, deşi frecvent contra cost, la revistele internaţionale cu mare impact ştiinţific ne permit să fim rapid informaţi despre noile descoperiri din acest domeniu, de la factorii genetici implicaţi în patologia endocrină şi mai ales în cea tumorală, până la tratamente noi, în curs de studiu sau deja aprobate la nivel internaţional, de care ar putea beneficia şi pacienţii noştri. Medicina şi endocrinologia, cred eu, în mod special, nu pot fi practicate cu adevărat decât dacă eşti permanent la zi cu noile descoperiri şi dacă îţi petreci măcar o jumătate de oră pe zi citind infomaţiile de actualitate, dar şi reamintindu-ne boli mai rare, pe care nu apucăm să le vedem în mod curent. În acest sens, participarea periodică la congresele sau cursurile naţionale, dar şi internaţionale, cum sunt cele de clinical update organizate de către Societatea Europeană de Endocrinologie, este esenţială pentru un act medical de înaltă performanţă. Din păcate însă, toate acestea presupun un efort financiar pe care trebuie să îl suportăm.

Doriți să vă abonați la revista GALENUS și să beneficiați de acreditările de specialitate? Click aici!

G.: Dintre cele mai noi terapii aflate în cercetare, care credeţi că va avea un impact major?

Sunt sigură că multe din medicamentele aflate acum în curs de evaluare vor fi în curând incluse în ghidurile internaţionale de tratament. Este vorba, în principal, de tratamentul antitumoral pentru numeroasele patologii de acest fel din toate specialităţile, inclusiv din endocrinologie. Studii recente asupra eficienţei unui analog de somatostatină de nouă generaţie la pacienţii cu boala Cushing nevindecată prin intervenţia neurochirurgicală au permis ca acest medicament să fie aprobat pentru tratamentul acestor pacienţi la nivel internaţional, dar şi în România, cu rezultate extrem de bune. Astfel, acesta permite o evoluţie favorabilă a pacienţilor care anterior necesitau, pentru controlul hipercorticismului, multiple intervenţii chirurgicale, cu complicaţii severe. Aceeaşi substanţă activă este în prezent în curs de a fi aprobată şi în tratamentul pacienţilor cu acromegalie (tumori hipofizare secretante de hormon de creştere), rezultatele asupra controlului bolii la pacienţii rezistenţi la tratamentele actuale fiind unele foarte optimiste. Pe de altă parte, vorbim de inhibitorii de tirozin-kinază la pacienţii cu carcinom medular tiroidian, unii deja aprobaţi pentru boala progesivă, alţii în curs de studiu. Trebuie să remarcăm că există boli endocrine, în principal tumorale, şi un exemplu în acest sens este carcinomul medular tirodian, în care recomandările ghidurilor internaţionale de diagnostic şi tratament sunt ca orice pacient cu acest tip de boală, nevindecat prin operaţie, să fie inclus într-un studiu clinic. În paralel, tendinţa actuală a medicinei este aceea de a se centra pe o terapie individualizată a pacientului; practic, noi avem pacienţi, nu boli, iar fiecare necesită o anumită abordare terapeutică. Sunt bolnavi care au anumite particularităţi, cum ar fi anumite mutaţii genetice care au dus la dezvoltarea unei tumori poate mai agresive sau rezistente la un anumit medicament, şi cunoscând elementul declanşator putem să orientăm terapia şi monitorizarea pacientului, aşa încât să obţinem rezultate optime pentru fiecare dintre pacienţii noştrii.

G.: Sunteţi implicată în mai multe studii clinice. Ce ne puteţi spune despre acestea?

Medicina poate să evolueze doar prin cercetare, iar noi, doctori şi pacienţi, trebuie să ştim faptul că fiecare medicament pe care îl găsim în recomandările internaţionale la acest moment a fost aprobat de către agenţiile internaţionale şi naţionale care se ocupă de siguranţa medicamentului doar după studii clinice largi, etapizate şi riguros controlate. Cercetarea ştiinţifică, şi aici mă refer de la studiile in vitro din laborator până la studiile clinice asupra siguranţei şi efectului terapeutic favorabil, este veriga esenţială a medicinei secolului nostru. Studiile clinice nu oferă un beneficiu doar firmelor de medicamente şi celor care sunt implicaţi în dezvoltarea moleculelor respective. Beneficiarii principali sunt pacienţii, mulţi dintre ei fără alte resurse terapeutice disponibile în farmacii pentru tipul lor de patologie sau stadiul bolii lor, la care includerea într-un studiu clinic este frecvent singura şansă reală la un prognostic mai bun. În acelaşi timp, toţi pacienţii care vor beneficia de acel medicament, ulterior terminării studiului clinic, sunt practic beneficiari direcţi ai studiilor clinice, fără de care mijloacele terapeutice ar rămâne extrem de limitate. Şi astfel şi noi, medicii, suntem cu toţii beneficiari indirecţi ai acestor studii, permiţându-ne să oferim pacienţilor noştri o terapie nouă şi o şansă mai mare la vindecare sau măcar la un control al bolii. Includerea unui pacient într-un studiu clinc se realizează după o discuţie amplă cu pacientul despre boala lui, metodele terapeutice actuale disponibile, tipul de medicaţie/intervenţie propus în cadrul studiului, riscurile cunoscute şi posibile, dar şi beneficiile terapiei respective, durata cât vor putea beneficia de tratament. În studiile de faza III, în care sunt implicată, am pacienţi care urmează terapia respectivă de peste 4 ani şi răspunsul terapeutic este foarte bun, cu controlul optim al bolii, la pacienţi pe care anterior nu am putut să îi controlăm din punct de vedere al hipersecreţiei tumorale cu mijloacele terapeutice disponibile prin programele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (care, de altfel, sunt, în ceea ce priveşte specialitatea mea, aduse la zi cu ghidurile internaţionale, permiţându-ne, în marea majoritate a cazurilor, să tratăm pacienţii la fel ca în centrele de referinţă din toată lumea).

G.: Ce impact credeţi că vor avea cercetările dumneavoastră?

Eu mă pot considera un medic fericit, deoarece am avut şi am şi acum privilegiul de a fi învăţată de profesori deosebiţi (şi asta se întâmplă în continuare, deoarece zilnic în clinică avem colegi cu care schimbăm idei şi de la care putem cere sfaturi). În acelaşi timp, munca mea se desfăşoară nu doar la patul bolnavului sau în cabinetul de consultaţii, ci şi în laboratorul de cercetare al Universităţii de Medicină, împreună cu studenţii şi colegii mei de catedră. Fac parte dintr-un grup de oameni tineri, care nu vor doar să consulte bolnavi, ci şi să ştie de ce aceştia au o anumită patologie sau care este riscul de a o dezvolta, astfel încât să poată opta pentru un tratament mai mult sau mai puţin agresiv al bolii. Îmi place să cred că cercetările din teza mea de doctorat, legate de factorul genetic implicat în patogenia adenoamelor hipofizare, au dus la sensibilizarea colegilor mei din ţară în legatură cu acest subiect. De asemenea, identificarea formelor familiale de carcinom medular tiroidian şi a mutaţiilor genetice din familie, având membri cu această patologie, ne permite screeningul rudelor pacienţilor care, deşi aparent sănătoase, pot dezvolta în timp această patologie sau boli înrudite din diverse tipuri de sindroame de neoplazie endocrină multiplă. Astfel, avem situaţii în care copii de doar câţiva ani au fost identificaţi cu un risc crescut (practic, de 100%) de a dezvolta tumori tiroidiene, asta anterior debutului clinic al bolii. Tratamentul preventiv al acestor cazuri duce la reducerea mortalităţii, dar este frecvent dificil de acceptat de către subiect sau părinţii acestuia. Dar au fost şi multe cazuri fericite, în care am putut da răspunsuri favorabile, în situaţii în care screeningul genetic a fost negativ, permiţându-ne să eliberăm subiectul, de multe ori copil, de sub stresul evaluărilor stricte, anuale şi a riscului de a dezvolta oricând (uneori chiar la vârste de sub 1 an) o tumoră malignă.

G.: Există multe oportunităţi pentru cercetare în România?

Nu pot să vă spun care sunt posibilităţile de cercetare în toată ţara, în fiecare domeniu. În domeniul medical, mai ales pentru noi, care avem în principal un post clinic, cercetarea se realizează de multe ori în timpul liber şi doar din pasiune, nu din motive financiare. Posibilităţile de cercetare în ultimii ani nu au fost foarte bogate, în principal din motive financiare, deoarece cercetarea de laborator, de orice fel, presupune o finanţare, cel mai adesea din partea Ministerului Educaţiei. În cadrul Universităţii am avut prilejul, în ultimii ani, de a participa la un proiect european (FP7 – Medigene) care ne-a permis colaborarea cu mai multe state mediteraneene, pe un subiect legat de factorii de risc pentru dezvoltarea sindromului metabolic la populaţia migrantă din ţările participante. În paralel, în cadrul Institutului Naţional de Endocrinologie, a fost dezvoltat, în ultimii trei ani, un laborator performant de cercetare, care ne permite în prezent accesul la o infrastructură de top, poate cea mai performantă din ţară a acestui domeniu. Aşteptăm cu interes lansarea, de către autorităţile competente, de noi competiţii pentru obţinerea finanţării atât de necesare desfăşurării cercetării.

G.: Care este tipul de pacient pe care îl întâlniţi cel mai des?

În partea de ambulator, cel mai des mă întâlnesc cu pacientul cu patologie tirodiană, guşa şi hipotiroidismul fiind principalele diagnostice ale pacienţilor. Dar vedem frecvent cazuri de infertilitate, iar obezitatea devine, din păcate, un diagnostic prezent la tot mai mulţi dintre pacienţi, aceştia căutând frecvent o cauză a excesului ponderal. Cancerul tiroidian diferenţiat şi mai rar, cancerul medular tiroidian sunt dintre diagnosticele întâlnite. Dar, deşi patologia tiroidiană este cea mai frecventă în cabinetul nostru de endocrinologie, patologia hipofizară, şi aici e vorba în principal de diversele tipuri de adenoame hipofizare, este subiectul meu preferat, dacă pot să spun aşa, şi cazuistica principală din spital. Afectarea funcției hipofizare are un impact extrem de important asupra calităţii vieţii pacientului, a sistemului endocrin în totalitatea lui, dar şi asupra bolilor asociate, iar lucrul acesta ne face să ne gândim la pacientul nostru ca la un întreg, nu doar ca la o boală a unui singur organ.

G.: Lucraţi îndeaproape cu alte specialităţi medicale?

Colaborarea între medici de diverse specialităţi este esenţială în general în medicină, iar în endocrinologie cu atât mai mult. Modificările funcţiei tirodiene duc la modificări la nivelul a numeroase aparate şi sisteme ale organismului, dar mai ales asupra cordului, iar atunci colaborarea cu medicul specialist cardiolog este esenţială şi neapărat bidirecţională. Sunt frecvente situaţiile în care patologia cardiovasculară (cum e cazul hipertensiunii la tineri) are la bază o hiperfuncţie a unei glande endocrine. Adenoamele hipofizare determină complicaţii neurologice şi oftalmologice, aşa încât evaluarea oftalmologică este esenţială pentru aceşti pacienţi, la fel cum o modificare a câmpului vizual remarcată de către oftalmolog îl determină pe acesta să refere pacientul către un endocrinolog sau neurolog. Neurologul, şi mai ales neurochirurgul, este cel care ne completează din punct de vedere al tratamentului pacientului cu patologie hipofizară. Şi exemplele pot continua, aşadar este esenţial pentru noi, cadrele medicale, dar şi pentru pacient, să înţelegem că o singură boală poate să ne dea complicaţii variate şi un simptom poate să sugereze o patologie dintr-un total alt domeniu decât cel cu care suntem familiarizaţi. De aceea, colaborarea cu alte specialităţi este esenţială în multe dintre bolile pe care le tratez zilnic, iar ajutorul colegilor din alte specialităţi este adesea esenţial în obţinerea unui răspuns terapeutic optim pentru fiecare pacient în parte.

G.: Spitalele din România sunt echipate corespunzător pentru examinarea completă a unui pacient din punct de vedere endocrinologic?

Pentru screeningul de rutină al unui pacient cu o patologie endocrinologică sunt sigură că toate spitalele din ţară au ceea ce este necesar. Diagnosticul în endocrinologie este orientat de examenul obiectiv al pacientului şi de anamneză, iar atunci simţul clinic al medicului este extrem de important. Dar, în patologia tirodiană, de exemplu, este esenţial să ai la dispoziţie un ecograf, chiar dacă acesta nu e de ultimă generaţie, şi un laborator de analize medicale în care să ai încredere, pentru obţinerea rapidă a unor rezultate corecte ale hormonilor tirodieni. În ceea ce priveşte patologia hipofizară sau suprarenaliană, imagistica este mai complexă, necesitând examen prin computer tomograf sau rezonanţă magnetică, precum şi evaluări hormonale bazale sau diverse teste dinamice care să stabilească un diagnostic cât mai corect, esenţial pentru identificarea schemei terapeutice optime. De aceea cred că diagnosticul patologiei uzuale din endocrinologie poate fi efectuat în orice clinică sau spital din ţara noastră în care există un specialist endocrinolog. Dar există situaţii numeroase în care îndrumarea pacientului către o clinică universitară este esenţială pentru completarea diagnosticului şi pentru stabilirea conduitei terapeutice, iar acest traseu al pacientului este întalnit în orice ţară civilizată din lume.

 G.: Dintre afecţiunile sistemului endocrin, care aţi spune că este cea mai gravă?

E greu de spus care este cea mai gravă afecţiune, pentru că multe dintre acestea, chiar dacă nu duc la decesul imediat al pacientului, determină, dacă nu sunt controlate corespunzător, reducerea speranţei de viaţă a pacientului sau a calităţii vieţii acestuia. În acelaşi timp, contează comorbidităţile pe care le prezintă pacientul, bolile asociate – de exemplu, un pacient tânăr cu hipotiroidism va fi mai uşor de tratat şi de monitorizat, în timp ce la un pacient vârstnic cu patologie cardiovasculară asociată, tratamentul trebuie condus cu foarte mare grijă, substituţia hormonală putând agrava boala cardiacă de fond. Cancerele tiroidiene agresive (cancerul medular cu determinări secundare la distanţă sau cancerul tiroidian nediferenţiat) sunt o patologie gravă, cu impact important asupra speranţei de viaţă a pacienţilor. Alte patologii, deşi nu foarte grave per se, duc la complicaţii severe pentru pacient – cum e cazul osteoporozei şi a fracturilor care apar la aceşti pacienţi fără a suferi un traumatism major. În acelaşi timp, prognosticul unui pacient este întotdeauna influenţat de momentul în care acesta se prezintă la medic şi de complianţa lui la terapia şi monitorizarea recomandată de către medicul curant.

G.: Un număr din ce în ce mai mare de tineri sunt diagnosticaţi cu diabet zaharat. Există o cauză comună pentru această situaţie?

Deşi pancreasul este tot o glandă, cel puţin parţial endocrină, şi insulina un hormon, în România, spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări, există o specialitate separată care se ocupă de diagnosticul şi tratamentul pacienţilor cu diabet zaharat, şi asta poate tocmai din cauza numărului de pacienţi. Numărul mare de cazuri noi de diabet zaharat, inclusiv din rândul tinerilor, este determinat în principal de factorii de mediu – creşterea incidenţei obezităţii, inclusiv la populația tânără, reducerea timpului pe care copiii şi tinerii şi-l petrec în aer liber făcând mişcare, acesta fiind apanajul vieţii sedentare pe care o duc adesea copiii noştri, la fel ca şi noi, care adesea nu suntem un bun exemplu.

G.: Care sunt principalii factori care contribuie la instalarea diabetului zaharat? Consumul de dulciuri joacă un rol important?

Alimentaţia hipercalorică şi dezorganizată, asociată cu lipsa adesea a oricărei forme de mişcare, reprezintă principala cauză a apariţiei diabetului la orice vârstă. Dulciurile, prin aportul caloric excesiv pe care îl au, mai ales atunci când sunt mâncate în exces, duc la apariţia obezităţii, a insulino-rezistenţei şi, secundar, a diabetului zaharat. Vedem adesea pe stradă sau în supermarketuri părinţi care au coşurile pline de alimente şi sucuri hipercalorice şi care lângă ei au copii care stau cu tableta sau telefonul în mână. Ar fi mai simplu ca aceştia să îşi facă mai atent lista de cumpărături şi să îşi îndrume copiii spre un sport, măcar de două ori pe săptămână. Din păcate, încă vedem părinţi care vin să ne solicite scutire de la ora de sport, motivând faptul că celui mic îi e greu sau profesorul este prea sever sau ora prea devreme, fără să ţină cont de impactul pe termen lung asupra sănătăţii copilului. Un copil trebuie să aibă o alimentaţie sănătoasă, dar echilibrată, cu toate principiile nutriţiei în compoziţie. Avem nevoie de legume şi fructe în alimentaţia noastră, exact cum avem nevoie de proteine, dar şi de grăsimi, chiar dacă în cantitate mai mică. Dulciurile nu pot fi interzise în meniul celor mici, o porţie de ciocolată sau o îngheţată, ideal făcute în casă, sunt chiar indicate pentru copiii normoponderali, care adesea fac şi un sport. Problema este la copiii obezi, la care dulciurile nu pot fi date zilnic şi pe care îi vedem adesea cu bunici care, atunci când părinţii nu sunt atenţi, îi recompensează pe cei mici cu diverse bonusuri hipercalorice.

Andreea Bunea

Cuvinte-cheie: , , ,