Interviu Academician Maya Simionescu

Este profesor asociat la universităţi din străinătate precum Yale, Columbia (SUA) și McGill (Canada), Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară, director-fondator al Institutului de Biologie și Patologie Celulară „Nicolae Simionescu” din București, președinte al secției de biologie al Academiei Române, dar și copreședintele Consiliului Științific al SIMCR (Societatea Internaţională de Medicină și Chirurgie Regenerativă). Doamna științei românești, Academician Maya Simionescu, se visa încă de mică medic pediatru, însă a ales un alt drum… cercetarea, dedicându-şi întreaga viață acestui domeniu. Destinul i-a fost marcat de dr. Nicolae Simionescu, pe care l-a întâlnit la Institutul de Endocrinologie, cei doi căsătorindu-se ulterior.

GALENUS: În tinerețe vă doreați să deveniți medic pediatru. Ați ales însă biologia. Ce v-a determinat să urmați această cale?

Aveam cam 6 ani când mi-am dorit pentru prima dată să devin medic pediatru, ca să o tămăduiesc pe prietena mea bolnavă. Nu cred că am ales biologia, ci ea m-a ales pe mine. La acea vreme, pentru mine, intrarea la Facultatea de Biologie era doar o anticameră, pentru ca un an mai târziu să intru la Facultatea de Medicină. Cred că au contat atunci trei lucruri: 1. am realizat destul de repede că nu aș putea fi un bun pediatru – aș fi plâns cu fiecare copil bolnav; 2. m-au fascinat unii profesori cu prelegerile lor excepționale despre om și natură; 3. m-am gândit că aș putea face cercetare biomedicală cu bagajul de cunoștinte obținut în această școală bună. Așa se face că în anul V de facultate am început un proiect de cercetare pentru teza de diplomă la Institutul de Endocrinologie condus de Acad. Ștefan Milcu. Aici am lucrat un an pentru teza cu Dr. Nicolae Simionescu, apoi am continuat după terminarea facultății să fac cercetare un an fără salariu (nu erau posturi) și tot la Institutul de Endocrinologie mi-am făcut ucenicia și am învățat ABC-ul științei în următorii 10 ani, în același laborator al Dr. Nicolae Simionescu, un împătimit al cercetării.

Împreună cu soțul dumneavoastră, profesorul Nicolae Simionescu, ați înființat Institutul de Biologie și Patologie Celulară care-i poartă numele. A fost un drum sinuos?

Este puțin spus. A fost „o cursă cu obstacole”. Și obstacole înalte și puse strâns. Ideea ne-a venit repede, după ce am ajuns la Universitatea Rockefeller din New York, urmare a unei invitații neașteptate, dar fericite a profesorului George Palade. Ce ne-am dorit? Să transferăm din SUA în România climatul de știință adevarată, de cultură a cercetării, de respect pentru cunoaștere și pentru cei care o produc, cercetătorii.  De la idee la realizarea ei este un drum lung, adesea foarte greu și trebuie să ai multă determinare și chiar un pic de nebunie ca să nu te oprești, să nu te pierzi. Fiecare pas a avut bariere, fiecare aprobare cerea un mare efort – asta până s-a construit și echipat Institutul. Dar obstacole și mai grele ne așteptau după deschiderea oficială a Institutului, în 3 septembrie 1979. Au început imediat, în 1980, când toate fondurile de cercetare din partea statului au fost tăiate, lucrul în laboratoare se făcea iarna la 12 oC, iar microscoapele electronice trebuiau oprite din cauza oscilațiilor de tensiune care le stricau. Eram urmăriți pentru că lucram mult peste program – luminile laboratoarelor fiind aprinse după ora 16:00, am fost acuzați că vindem secretele științifice străinilor pentru că publicam în reviste străine etc. Sir Peter Medawar (Premiul Nobel în 1960) spunea „știința este arta de a găsi soluții”. Și le-am găsit. Am competiționat pentru granturi la Institutul Național de Sănătate (NIH) din SUA. Am câștigat 4 granturi consecutiv (3 ani fiecare) și astfel cercetarea noastră a fost susținută timp de 12 ani din fonduri americane (micile salarii erau acoperite de la buget). Am ales o echipă de tineri, care atât moral, cât și științific erau excelenți. Am optat pentru teme de cercetare care erau importante științific și social și, în același timp, fezabile în condițiile noastre. Lucram mult, foarte multe ore, bine și serios, astfel încât rezultate majore au început să apară; aceste rezultate au făcut posibilă caștigarea la fiecare 3 ani a unui grant american. Am publicat în reviste internaționale de prestigiu și astfel în 10 ani Institutul a căpătat un renume internațional, a devenit Instituție membră a UNESCO-Molecular Cell Biology Network și în 20 de ani Centru de Excelență al Comunității Europene (prin competiție).

Cum influențează materialul genetic apariția unor anumite boli?

În celulă găsim ascunsă cartea vieții, ADN-ul și astfel celula este sediul vieții și al bolii.  Fiecare individ se dezvoltă dupa un plan care „este scris” și se transmite prin genele moștenite de la mama, de la tata. Dar tot prin gene se poate transmite și predispoziția de a face anumite boli, boli moștenite. Alte boli, tot genetice, se pot dezvolta spontan atunci când are loc o mutație genică, o modificare într-o genă sau un cromozom. Factori epigenetici sau de mediu (de ex. radiațiile) pot induce modificări ale genelor normale. Factorii epigenetici nu schimbă secvența ADN-ului, dar induc sau reprimă exprimarea unor gene.

Cuvinte-cheie: , ,