Interviu dr. Gheorghe Zastavnitchi („Medici fără Frontiere”)

Pentru că medicina se face și cu sufletul, cadre medicale din întreaga lume participă anual la misiuni umanitare organizate de Medici fără Frontiere (Médecins Sans Frontières). Dr. Gheorghe Zastavnitchi este unul dintre medicii români care a ales să se alăture acestui proiect și care a desfășurat misiuni în mai multe țări din Africa ecuatorială. Dr. Gheorghe Zastavnitchi este chirurg generalist la Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” din Constanţa. S-a alăturat organizației care a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 1999, și care este prezentă în peste 70 de țări din întreaga lume, datorită faptului că oferă ajutor imparțial oamenilor afectați de conflicte armate, epidemii, dezastre naturale și celor care nu au acces la îngrijire medicală, indiferent de etnie, religie, sex sau afiliere politică.

Galenus: Ce v-a determinat să alegeți să vă alăturați programelor Médecins Sans Frontières, care este povestea din spatele acestei decizii?

Fiind una dintre cele mai mari şi cunoscute ONG-uri care acordă asistenţă medicală populaţiei afectate de dezastre naturale ori create de oameni, a fost o alegere evidentă pentru mine… la un moment dat hotărăşti să faci ceva altfel în viaţă, eu am ales să devin membru Medici fără Frontiere.

Știm ce este organizația Medici fără Frontiere, din ceea ce am citit. Dar cum o vedeți dvs., din mijlocul acțiunii?

Dificilă întrebare, nu mă pot pronunţa obiectiv deoarece nu am multă experienţă cu MSF… iar activând în misiuni nu poţi să vezi problemele complex. Pot spune cu certitudine că suntem foarte eficienţi, imparţiali şi facem tot posibilul pentru a ajuta oamenii afectaţi de dezastre naturale, conflicte armate, epidemii, patologii neglijate etc.

Cum arată o zi din programul dumneavoastră în aceste misiuni?

Depinde de specificul misiunii, dar nu pot spune că o zi din misiune se deosebeşte esenţial de ceea ce fac zi de zi la muncă, deşi deseori nu ai pe cine te baza decât pe tine, eşti oarecum limitat în metodele de diagnostic. Deseori este dificil, fiind un singur chirurg în misiune, eşti tot timpul „pe baricade”, dar dacă eşti bine organizat se poate lucra eficient.

Cât de diferite sunt dotările medicale în astfel de misiuni și cum compensați lipsurile?

În toate misiunile organizației, care au şi activitate chirurgicală, toate dotările sunt standard, nu există deosebiri în sălile de operaţii (echipament, consumabile, protocoale standard), dacă ai fost cel puţin o dată într-o astfel de sală de operaţie ştii ce o să ai în toate sălile Medici fără Frontiere indiferent de ţară ori continent. Desigur pot fi şi lipsuri, totuşi aprovizionarea unui spital este puţin mai dificilă, dar pe de altă parte un spital al organizației este capabil să susţină activitate autonomă de cel puţin şase luni, astfel lipsa de ceva în spital este mai degrabă o situaţie excepţională.

Ați fost vreodată pus în fața unei situații excepționale? Cum ar fi evacuarea dintr-o misiune, lucruri care se pot întâmpla în zonele de conflict?

Da, probabil majoritatea celor care sunt în misiuni au fost sau vor fi în astfel de situații. Am primit ordin de evacuare chiar la prima misiune. Nu a fost ușor… mai aveam 2 săptămâni de misiune și am fost evacuați.

Care a fost cel mai dificil caz pe care l-ați avut și în ce a constat intervenția?

Au fost mai multe cazuri dificile, era vorba și de politraume și de pacienți pe cale de a pierde membrele, dar probabil cel mai interesant a fost cazul unui tânăr pacient care se afla în spital pentru o plagă împușcată abdominală timp de patru zile… Spre nefericirea pacientului, la momentul internării, spitalul a rămas fără chirurg, iar eu am ajuns în acel spital abia la a patra zi de la internarea acestuia, am fost nevoit să-l operez… și în final l-am externat. Nu cred că o să-l uit pe acel pacient.

Majoritatea pacienților tratați în facilitățile Medici fără Frontiere sunt afectați de conflicte armate, dezastre naturale, de aici rezultă și majoritatea urgențelor, dar mai sunt și campanii de vaccinare, epidemii, boli neglijate (TBC, HIV) etc. 

Care sunt țările în care ați lucrat și cât de grea sau ușoară a fost acomodarea?

Aşa a fost să fie, că misiunile cu MSF au fost în Africa ecuatorială: Somalia (partea de nord), Republica Central Africană (acolo am fost de două ori), Republica Democratică Congo şi Republica Burundi. Nu pot să spun că acomodarea a fost grea sau uşoară, înainte de a pleca în misiune ai destul timp şi informaţii despre tot ce ţine de acea misiune. Nu au fost nici probleme de aclimatizare, acele regiuni neavând diferenţe majore de fus orar cu România. Am şi avut parte de colegi foarte buni, mai greu a fost cu despărţirea de familie.

V-ați simțit vreun moment în pericol în zonele în care ați fost? Cum ați reușit să treceți peste și să vă faceți în continuare meseria cu concentrare maximă?

Nu pot spune că m-am simţit în pericol, mai bine spus dezinformat de mijloacele mass-media înainte de prima misiune, dar odată ajuns în misiune totul a fost bine, apoi au urmat şi alte misiuni… dar oamenii din partea locului ştiu foarte bine cine suntem şi ce facem, aşa că de obicei nu sunt probleme de genul acesta.

Care sunt cazurile, afecțiunile, pe care le întâlniți cel mai des?

În majoritatea cazurilor faci urgenţă chirurgicală, rareori se permit a se face şi cazuri elective. Într-o misiune Medici fără Frontiere, urgenţa chirurgicală înseamnă puţin mai mult decât suntem obişnuiţi în spitalele noastre, în misiune trebuie să rezolvi fracturi, arşi, cazuri de chirurgie plastică, obstetrică, chirurgie pediatrică, chirurgie toracică, neurochirurgie şi desigur chirurgie generală.

Lucrați și cu cadre medicale din alte țări. Cum sunt aceste colaborări, ținând cont de diferențele culturale?

Da, cam toate misiunile sunt în colaborare cu localnicii, desigur şi expaţi din mai multe ţări. În majoritatea cazurilor, colaborarea este bună şi nu sunt probleme, totuşi sunt şi cazuri excepţionale când colaborarea este dificilă… din fericire aceste cazuri sunt rare.

Dar cu pacienții? Există dificultăți de comunicare?

Desigur, există dificultăţi de comunicare şi cu pacienţii şi mă refer nu doar la bariera lingvistică, chiar şi acasă trebuie să fii sigur că pacientul a înţeles exact mesajul (deşi vorbim aceeaşi limbă). Aceste dificultăţi de comunicare există pretutindeni, dar te adaptezi, înveţi şi uşor, uşor faci faţă.

După experiențele avute unde vă doriți să lucrați în viitor? În România sau să continuați colaborarea cu Médecins Sans Frontières?

Lucrul în România ori în altă ţară nu exclude colaborarea cu organizația. De altfel, majoritatea persoanelor care colaborează cu MSF o fac în timpul liber, sunt chiar puţini acei care lucrează doar pentru MSF (cel puţin doctorii cu specialităţi chirurgicale).

Sunt suficienți români în astfel de misiuni? De ce ar trebui cadrele medicale din România să se alăture organizației?

În ultimii 5 ani, 35 de români au fost recrutați de organizația Medici fără Frontiere, iar în acest moment, 5 români se află în misiuni în țări precum Yemen, RD Congo sau Liban. Nu pot afirma că „ar trebui”, dar sigur o să fie o experienţă excepţională atât profesională, cât şi personală.

 

Cuvinte-cheie: , , ,

Fii conectat la noutățile și descoperirile din domeniul medico-farmaceutic!

Utilizam datele tale in scopul corespondentei si pentru comunicari comerciale. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.




Comentarii

Utilizam datele tale in scopul corespondentei. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.

Politica de confidentialitate