Interviu Dr. Radu Țincu

Dr. Radu Țincu este medic primar anestezie, terapie intensivă și toxicologie, Șeful Secției ATI II Toxicologie din cadrul Spitalului Clinic de Urgență București și Șeful Disciplinei Toxicologie Clinică UMF „Carol Davila”, București. Este implicat trup și suflet în activitatea pe care o desfășoară și niciodată nu uită de Dumnezeu, domnia sa declarând că medicina este acea ramură științifică în care Dumnezeu este cel mai prezent.

În ultima perioadă s-a dedicat activ luptei împotriva substanțelor psihoactive, a fost implicat și este în continuare în programe de educare a profesorilor, a persoanelor dependente și familiilor acestora, o voce a celor stigmatizați și o figură mereu prezentă în lupta împotriva dependențelor, a obiceiurilor nesănătoase. Are o voce blândă și nici nu este de mirare, având în vedere că și-a dorit, la un moment dat în viață, să devină preot, dar a simțit o chemare mai puternică din partea medicinei. De ce anestezie și terapie intensivă? Pentru că este adrenalină, provocare și totodată implicare totală, o specialitate și o secție medicală care pot schimba în bine cursul vieții unui pacient.

Revista Galenus: Ați vrut să deveniți preot, dar ați ales calea medicinei. Când și cum s-a produs această alegere?

Dr. Radu Țincu: Am vrut să devin preot în perioada liceului; cred că medicina și teologia se află într-o complementaritate extraordinară, pentru că omul este trup și suflet, el are nevoie de vindecare completă. Iar vindecarea completă presupune vindecarea trupului, dar și a sufletului, precum și vindecarea spirituală. Este important să vindecăm omul de bolile trupului, dar să avem grijă și de suflet. De foarte multe ori, „bolile sufletului” sunt cele care îmbolnăvesc și trupul, deoarece stări precum tristețea, ura, situațiile conflictuale, atât cu cei din jur, cât și cu propria persoană, sunt stări de alertă interioară, ce eliberează hormoni de stres.

Cred că medicina și teologia sunt într-o concordanță totală, pentru că punctul lor de întâlnire este pacientul cu trup și suflet și el trebuie privit ca o ființă completă, iar vindecarea trebuie să fie integrală.

Ulterior, după ce am devenit medic, nu am părăsit niciun moment ideea că medicul este și teologul pacientului său, pentru că medicul trebuie să înțeleagă pacientul, să îl asculte și să îi ofere și suportul spiritual de care acesta are nevoie în momentul în care se află în spital. Din această perspectivă, am spus de foarte multe ori că fără Dumnezeu nu există medicină. Medicina este acea profesie vocațională în care Dumnezeu este mai prezent ca oriunde, mai ales la terapie intensivă, unde se dă lupta dintre viață și moarte.

Cum arată parcursul dumneavoastră profesional?

Ca orice tânăr, îmi doream o specialitate extrem de provocatoare, plină de adrenalină, voiam să îmi depășesc limitele. Inițial am vrut să urmez chirurgia, pentru că sala de intervenții, intervențiile în sine dau acea senzație de putere, de împlinire. Însă atunci când dai rezidențiatul, trebuie să iei în calcul mai multe aspecte, de foarte multe ori trebuie să ții cont de contextul la care te expui. Trebuie să te gândești dacă specialitatea pe care o dorești are sau nu un viitor, dacă este sau nu saturată, dar și la posibilitatea de a profesa într-un spital, așadar sunt foarte multe aspecte ce țin de context. Astfel, am renunțat la ideea chirurgiei și am decis să aleg o specialitate care să îmi ofere același grad de provocare, același nivel de adrenalină și să poată fi desfășurată în spital; astfel am ajuns la specialitatea terapie intensivă.

Această specialitate îmi oferă împlinire, este într-o continuă dinamică, este extrem de provocatoare, patologiile sunt complexe, iar faptul că te lupți în fiecare zi cu moartea o face o profesie unde nu ești implicat doar din punct de vedere medical, ci complet. Este una dintre cele mai frumoase specialități, deoarece îți oferă perspective multiple asupra actului medical. După 15 ani de profesie, dacă aș fi din nou la rezidențiat, aș alege fără niciun fel de îndoială terapia intensivă. Plecarea din terapie intensivă a unui pacient sănătos este cel mai înălțător sentiment, iar eu de cele mai multe ori îi conduc până la ușă. De multe ori pacienții mi-au spus că secția de terapie intensivă este locul unde s-au născut a doua oară.

Apoi, după ce am terminat rezidențiatul de terapie intensivă și am obținut diploma europeană, am început și un doctorat în toxicologie, cu o temă foarte interesantă, mai exact expunerea la plumb și intoxicația cu plumb a pacienților în România, și astfel mi s-a deschis apetitul pentru toxicologie. Ulterior am început să lucrez și o fac în continuare extrem de mult în domeniul toxicologiei, în prezent sunt și Profesor Universitar la Disciplina de Toxicologie Clinică din cadrul UMF „Carol Davila”, București.

Ați avut mentori, cine v-a inspirat de-a lungul carierei?

Întotdeauna este nevoie de mentori, sunt acele persoane care își lasă amprenta asupra evoluției profesionale sau o deviază într-un sens pozitiv. Am avut mentori în timpul rezidențiatului, îmi amintesc de medicii care m-au învățat să intubez, care m-au învățat să pun catetere venoase centrale sau să aplic diferite tehnici de anestezie regională. Sunt oameni de la care am învățat foarte multe lucruri și întotdeauna am încercat să găsesc în medicii respectivi calitățile și părțile bune. Este ușor să critici, dar cred că cel mai important este să ai capacitatea să vezi oportunitatea pe care o persoană ți-o oferă din perspectiva învățării profesionale, așa că am luat de la fiecare ce a știut să dăruiască mai bine.

Există o persoană care mi-a schimbat viața profesională; este vorba despre Profesorul Radu Macovei, cel care era Șeful Secției de Terapie Intensivă II din cadrul Spitalului Floreasca și care a văzut la acel moment într-un rezident o perspectivă de a evolua, care s-a concretizat în acceptarea la doctorat și scoaterea unui post în cadrul Spitalului Clinic de Urgență București. Profesorul Macovei a fost cel care a reușit să mă aducă în această zonă a toxicologiei clinice și este cel care mi-a oferit oportunitatea de a urma studiile doctorale în domeniu. Cred că întotdeauna trebuie să le rămânem recunoscători mentorilor, pentru că au creionat și au creat o parte din ceea ce suntem noi astăzi, fiind de datoria noastră să îi formăm pe cei care vin după noi, pentru a ne asigura că transmitem la rândul nostru, cu aceeași bucurie și profesionalism, toate informațiile pe care le cunoaștem. Astfel, toată pregătirea noastră nu se va pierde odată cu noi, ci va dăinui și va fi amplificată prin generațiile următoare.

Ați declarat că medicina este acea ramura științifică în care Dumnezeu este cel mai prezent. Cum se împacă știința cu religia?

Dumnezeu este prezent în medicină pentru că avem nevoie de credință. Credința este cea care îți oferă motivație și sens. Și nu vorbim doar de credința în Dumnezeu, ci de credința din perspectiva factorului care te face să continui a crede. Noi venim la spital crezând în ceva, crezând că astăzi vom vindeca pacienți, crezând că le vom face bine. Această credință este cea care ne motivează să ne trezim la ora 06:00, să stăm în gărzi, să venim peste program sau în weekend, pentru că noi credem. Și această credință este un factor important, care dă sens profesiei noastre. Medicina este o ramură științifică, dar nu se află niciun moment în contradicție cu religia. Religia este acea ramură care oferă pacientului foarte multe beneficii, atunci când medicina nu mai poate face acest lucru.

Când vorbim de rolul credinței în viața bolnavului, aceasta nu doar că motivează pacientul, ci îl face să devină mai compliant la tratament, reușește să înlăture acel element negativ, acea percepție negativă asupra suferinței atât de greu de suportat. Prin participarea spirituală a pacientului, suferința respectivă capătă un sens și, cumva, pacientului i se estompează aura de negativitate, de chin sau pedeapsă.

De foarte multe ori, creștinul va înțelege suferința dintr-o altă perspectivă, din perspectiva apropierii de Dumnezeu, din perspectiva necesității unei analize interioare. Deci sunt foarte multe aspecte pe care medicina nu le poate rezolva. Când un pacient suferă în spital, fiind bolnav, suferința deschide multe câmpuri de luptă, foarte multe zone ce fac referire la subconștient, fac referire la suflet, la zona aceasta emoțională.

Dacă ați fi un factor decizional, ce ați schimba urgent în sistemul de sănătate?

În sistemul de sănătate trebuie făcută o schimbare radicală dinspre zona programelor curative spre zona programelor preventive. Ministerul Sănătății, prin definiție, trebuie să fie ministerul care să mențină starea de sănătate. Foarte mulți ani, Ministerul Sănătății din România a fost, de fapt, ministerul bolnavilor sau îmbolnăvirilor din România. Noi ne-am axat foarte mult timp să dezvoltăm programe curative, programe care să trateze bolile instalate, fără să ne gândim că o mare parte din aceste boli puteau fi prevenite prin introducerea unor metode de screening precoce – pentru cancerul de sân de exemplu, pentru cancerul de col uterin, pentru cancerul de colon sau pentru cancerul gastric. Efectuarea periodică ar fi scăzut incidența acestor boli. Același lucru se întâmplă cu pacienții cu supraponderabilitate sau obezitate, care ar putea fi introduși într-un program pentru scăderea greutății, dar și pentru o serie de patologii ca diabetul zaharat, bolile cardiovasculare sau accidentele vasculare.

Eu cred că este nevoie să investim mai mult în programele de prevenție și cred că trebuie introduse în noțiunea asiguratului la Casa de Sănătate, adică a pacientului asigurat. Pacientul asigurat ar avea obligația să efectueze anumite controale periodice preventive, care să identifice anumite boli, înainte ca ele să fie deja instalate. Controlul medical periodic pe diferite specialități, în funcție de vârsta pacientului și istoric, reprezintă un act de normalitate și cred că trebuie să existe și o legislație care să îl responsabilizeze pe asigurat, astfel încât persoana respectivă să efectueze aceste controale periodice, pentru că doar printr-o evaluare constantă a stării de sănătate se pot identifica precoce anumite afecțiuni. Acesta ar fi lucrul pe care l-aș schimba foarte rapid, pentru că mi se pare un element ce vizează reducerea incidenței unor boli prevenibile.

Iar al doilea lucru pe care l-aș face ar fi reactivarea rețelei de medicină școlară și de psihologi școlari. Această rețea de medicină școlară vizează evaluarea stării de sănătate a elevilor. E cu atât mai important să identifici încă din perioada de dezvoltare anumite tulburări, fie somatice, fie psihologice sau emoționale. Iar odată ce rețeaua de medicină școlară și de psihologi școlari funcționează, aș introduce obligativitatea unui control medical cel puțin o dată pe an, dacă nu de două ori pe an, pentru ca acești tineri să fie evaluați, deoarece poate fi identificată o serie întreagă de probleme – probleme în zona neurocognitivă, cum sunt tulburările de atenție, tulburarea de spectru autist, dependența de ecrane, consumul de substanțe psihoactive, obezitatea infantilă. Deci, din această perspectivă, cred că trebuie să existe o măsură preventivă care să pornească chiar de la clasele primare, pentru o dezvoltare armonioasă a copilului.

În ultima perioadă v-ați dedicat luptei împotriva substanțelor psihoactive. Ce ar trebui să se întâmple în sistemul medical, pentru a veni cu succes în ajutorul persoanelor dependente?

Când discutăm despre dependențe avem nevoie, în primul rând, de educație medicală, care trebuie să vizeze elevii, copiii, pentru că, din păcate, avem o scădere a vârstei de consum, cu vulnerabilitate foarte mare în categoria de vârstă 10 – 18 ani. Avem nevoie de educație medicală în școli, care trebuie să cuprindă 3 elemente. Primul element este reprezentat de cadrele didactice, care trebuie să știe cum să se raporteze la acest fenomen și cum să-l gestioneze. Al doilea element este educarea părinților, iar al treilea element este reprezentat de elevi. Ne lipsește un astfel de program educațional pe 3 compartimente, în care toți factorii implicați să fie aduși la masa aceluiași limbaj.

Un alt element care trebuie schimbat este faptul că nu avem centre postcură. În România, la acest moment, pacienții sunt tratați în centrele de dezintoxicare, ce se află cel mai des în spitalele de psihiatrie și care se ocupă de tratamentul de substituție 3 – 4 săptămâni, după care pacientul este redat societății, familiei, anturajului. În absența unui program de reabilitare postcură, după această perioadă de dezintoxicare rata de recădere este foarte mare, uneori chiar până la 80%. Aceste programe trebuie să existe și să fie o continuare a tratamentului de dezintoxicare, pentru a putea stabiliza pacientul și îmbunătăți rata de abstinență.

Și, desigur, ar mai trebui umblat la stigmatizare. Nu trebuie să uităm că dependența este o boală și cu cât îi vom stigmatiza mai mult pe dependenți, cu atât ei vor încerca să își ascundă dependența, iar acest lucru va întârzia diagnosticul și tratamentul. Deci va trebui să schimbăm această percepție la nivel social, iar oamenii trebuie să înțeleagă că dependența de substanțe psihoactive este o boală.

Ce se întâmplă în mintea și organismul unei persoane dependente?

Dependența este de două feluri: psihică și fizică. Dependența psihică este acea dependență în care ne „îndrăgostim” de starea pe care substanțele psihoactive ne-o oferă. Starea aceasta de plăcere, de euforie, cumva de pace interioară, este o stare pe care persoana va dori întotdeauna să o retrăiască. Ea se conturează la nivelul creierului și activează un mecanism de recompensă. Practic, pentru a obține acea stare de euforie și de plăcere, persoana dependentă va consuma substanța psihoactivă. Deci, din această perspectivă, prima care se instalează este dependența psihică, ce apare destul de rapid. Când apar problemele, tristețea, starea de oboseală, mecanismul de recompensă se activează și creierul își amintește că există posibilitatea administrării unei substanțe care să înlăture toate momentele neplăcute experimentate.

A doua dependență este dependența fizică, caracterizată prin modificări structurale la nivelul creierului. În urma interacțiunii dintre substanțele psihoactive și receptori, se modifică expresia acestor receptori pe suprafața celulelor sau cantitatea unor neurotransmițători, substanțe care realizează transmiterea informației la nivel cerebral. În momentul în care discutăm de dependență fizică, ea este o formă de dependență care necesită tratament medical, pentru că pacientul nu poate să își folosească voința.

Pentru a învinge dependența este nevoie de un tratament de substituție, un tratament care să înlocuiască substanța respectivă și să-i dea creierului posibilitatea să își recupereze atât funcționalitatea, cât și structura normală, fiziologică. În cazul dependenței fizice, dacă pacientul nu-și administrează substanța psihoactivă, va dezvolta sevraj. Și acel sevraj este o urgență medicală, pentru că în timpul sevrajului pacientul poate să își facă rău, poate să se vătămeze pe sine însuși sau să îi agreseze pe cei din jur.

Ne puteți povesti, vă rugăm, despre dependențe și neuroplasticitate?

Consumul de substanțe psihoactive are efect asupra funcționării și structurii creierului. Se vorbește despre neuroplasticitate cu efecte pozitive atunci când stimulăm dezvoltarea creierului în zona fiziologică, în zona normalului, sau poate fi distructivă, când se produc modificări ale neuronilor, receptorilor, neurotransmițătorilor, care îngreunează procesele neurocognitive. Dependențele, în cea mai mare parte, inhibă neuroplasticitatea, adică produc efecte negative asupra creierului. Neuroplasticitatea este împărțită în două categorii – structurală, o ramificare a celulelor nervoase pentru a se conecta cât mai complex cu celulele din jur, și una funcțională, în care cantitatea de neurotransmițători este modificată. Substanțele psihoactive cauzează o scădere, o reducere a capacității de regenerare a creierului.

Ce ne puteți spune despre cartea „Învinge dependența”? De unde a pornit ideea unui astfel de ghid?

Cartea „Învinge dependența” a pornit de la o necesitate reală. În România, nu exista niciun ghid scris în limba română, de un medic român, despre dependența de substanțe psihoactive, iar această idee a venit tocmai pentru că am vorbit de foarte multe ori cu tineri, cu pacienți dependenți, cu familiile lor și nu aveau de unde să se informeze în mod corect. Nu exista o informație științifică, explicată pe înțelesul oamenilor, despre aceste dependențe. Cartea nu evaluează doar dependența de substanțe psihoactive, ci și dependența de comportamente nocive pentru sănătate, cum ar fi fumatul, dependența de tehnologie, dependența de jocuri de noroc, pentru că toate aceste dependențe de obiceiuri nesănătoase funcționează în mod similar. La nivelul creierului există foarte multe punți de legătură între modul în care acționează substanțele psihoactive și cum acționează aceste obiceiuri nesănătoase.

De asemenea, cartea este structurată în trei mari părți. O primă parte pentru a înțelege cum funcționează creierul uman, care explică de ce suntem vulnerabili la a dezvolta dependențe. A doua parte evaluează substanțele psihoactive și modul în care apar dependențele. Și aici includem și alcoolul, fumatul, dar și medicamentele. În ultima parte există câteva direcții pe care cititorii pot să le ia în considerare atunci când ajung la concluzia că sunt dependenți de ceva. Există recomandări cu privire la ceea ce ar trebui să facem în momentul în care avem suspiciunea sau certitudinea că suntem dependenți de o anumită substanță psihoactivă. Ghidul este scris în așa fel încât să poată fi înțeles de orice persoană, indiferent de vârstă, chiar dacă nu are pregătire medicală.

Cum arată o zi petrecută pe Secția Clinică ATI II Toxicologie Clinică a Spitalului Clinic de Urgență București?

Ziua la Spitalul Clinic de Urgență București începe la ora 07:30 cu raportul de gardă, imediat după gardă. Este acel moment în care medicul care a fost de gardă prezintă evoluția pacienților pe parcursul gărzii și se discută despre cazurile nou internate. La raportul de gardă participă întotdeauna și medicii rezidenți, pentru că și ei trebuie să facă parte din echipa medicală și să învețe pe de-o parte gândirea medicală, iar pe de altă parte limbajul medical și diferitele atitudini terapeutice și de management. După raportul de gardă, care se termină în jurul orei 08:30, urmează vizita fizică la terapie intensivă, fiecare caz este discutat în parte, se vorbește despre protocolul terapeutic din ziua respectivă, planul de management pe care pacientul trebuie să-l urmeze și, ulterior, fiecare medic curant își continuă în mod individual vizita, stabilindu-se conduita terapeutică pentru ziua respectivă.

Evident că foarte mulți din pacienți au nevoie de efectuarea unor investigații suplimentare. De asemenea, după prânz se realizează o a doua vizită, pentru a putea să concluzionăm împreună dacă ceea ce am stabilit dimineața, planul terapeutic și de investigații a fost respectat și ulterior, după ora 14:30, se predă garda către cei care vor rămâne peste noapte să îngrijească pacienții. De asemenea, în această perioadă avem și activitate cu medicii rezidenți. Am introdus cursurile pentru medici rezidenți, care mi se par un lucru important. Dincolo de activitatea medicală în spital, rezidenții iau parte la astfel la programe de pregătire, ce presupun aceste cursuri în care cadrele didactice prezintă medicilor rezidenți diferite aspecte teoretice, dar și cazuri clinice pe care le discută împreună.

Care este cea mai mare satisfacție a muncii din ATI?

Cea mai mare satisfacție la terapie intensivă este salvarea pacientului. Vă spuneam că nu există niciun alt aspect mai înălțător decât momentul în care un pacient își ia la revedere cu lacrimi în ochi, și-ți spune că în secția de terapie intensivă s-a născut a doua oară. Iar acest lucru nu înseamnă doar vorbe mari. Momentul acesta de cotitură de la terapie intensivă de multe ori le schimbă complet perspectiva asupra vieții. Am avut pacienți care au avut revelații atât de profunde, încât și-au reconsiderat toată viața. Sunt pacienți care și-au schimbat profesiile. Sunt pacienți care s-au dedicat actelor caritabile, care s-au apropiat de Biserică și de Dumnezeu. Sunt pacienți care au început să meargă în pelerinaje la Muntele Athos, după ce au scăpat de la terapie intensivă.

De aceea, spuneam că această secție este o secție unică în cadrul spitalului și este un moment unic în viața oricărui pacient, pentru că ea nu aduce doar vindecarea trupului, ci are implicații mult mai profunde la nivelul personalității acestor pacienți. Se poate vorbi de o resetare completă a individului, în special în zona mentală, în zona spirituală, emoțională. Acest lucru ne arată cât de important este pentru pacientul de la terapie intensivă suportul spiritual și emoțional. Medicul de terapie intensivă trebuie să fie mult mai empatic, comparativ cu orice altă specialitate, pentru că aici suferința este cea care îl face pe pacient să vrea să își dorească mai multă căldură, mai multă umanitate, mai multă înțelegere, și atunci medicul de terapie intensivă este cel care trebuie să îi ofere această mângâiere, atât trupească, cât și sufletească.

Anestezistul sau chirurgul, cine decide de ce tip de anestezie are nevoie pacientul?

Decizia asupra anesteziei este o decizie comună, evident că este condiționată de tipul operației, pentru că anumite intervenții nu se pot efectua decât cu un anumit tip de anestezie. Însă de cele mai multe ori vorbim de o echipă anestezico-chirurgicală. Chiar dacă în trecut au existat tot felul de dispute între chirurg și anestezist, ce vizau în principal supremația uneia dintre specialități, astăzi lucrurile s-au așezat și vorbim despre o echipă ce decide ce e mai bine pentru pacient. Iar atunci când o intervenție chirurgicală se poate realiza cu mai multe tipuri de anestezie, pacientul este cel care-și alege, în funcție de preferințe, tipul de anestezie. După ce i se prezintă riscurile și beneficiile fiecărui act anestezic, pacientul își exprimă în mod liber dorința de a alege un anumit tip de anestezie, iar acest lucru mi se pare extrem de important, pentru că respectă demnitatea umană și dorința acelei persoane de a alege asupra conduitei anestezice din acel moment.

Anestezia este astăzi un act foarte sigur, pentru că vorbim de ghiduri, este extrem de protocolizată, discutăm de o acuratețe foarte mare a procedurilor anestezice. Există, pe de altă parte, și o foarte bună monitorizare a parametrilor vitali și acest lucru permite identificarea la timp a oricărei complicații. Mulți pacienți încă mă întreabă dacă pot muri în urma anesteziei generale. Sigur că aici nu vorbim de posibile complicații, ci despre acel mit care s-a tot perpetuat. Nu este adevărat, este unul dintre cele mai protocolizate acte medicale pe care le avem.

Vorbim din ce în ce mai des de awake brain surgery. Ce fel de anestezie se realizează în cadrul unei astfel de intervenții?

Awake brain surgery înseamnă operații neurochirurgicale care presupun trezirea pacientului în timpul actului chirurgical, pentru ca medicul chirurg să poată evalua anumite zone din creier și mai ales să vadă care este impactul pe care intervenția chirurgicală îl poate avea asupra unor astfel de zone. Pacientul este practic trezit în timpul intervenției tocmai pentru ca medicul neurochirurg să îi poată cere să execute anumite comenzi sau să îi evalueze starea neurologică. Acest tip de intervenție care permite și presupune trezirea în timpul anesteziei a scăzut foarte mult incidența unor complicații neurologice după operațiile la nivelul creierului, pentru că medicul își limitează aria de intervenție în funcție de aceste modificări pe care le sesizează în evaluarea neurologică.

Tipul acesta de anestezie nu este o anestezie diferită, este doar o trezire intraoperatorie a pacientului pentru această evaluare neurologică.

Care sunt cel mai des întâlnite intoxicații pe care le tratați în practică?

Cele mai frecvente intoxicații sunt intoxicațiile cu medicamente, și reprezintă categoria cea mai importantă. Ulterior vorbim despre intoxicațiile cu substanțe psihoactive, iar a treia categorie sunt intoxicațiile cu substanțe chimice, fie de uz casnic, fie de tip industrial, care pot produce dezastre și pot duce la pierderea vieții. Cred că trebuie să existe câteva recomandări foarte clare – copiii sau vârstnicii cu tulburări neurocognitive nu trebuie să aibă acces la medicamente sau substanțe, pentru că există riscul ca ele să fie ingerate accidental. În secția pe care o conduc, tratăm undeva la peste 1.000 de cazuri de intoxicații acute severe în fiecare an, secția de toxicologie fiind singura secție de profil din țară.

Cum au evoluat anestezia și terapia intensivă? Care sunt tehnicile și metodele folosite astăzi?

Au evoluat foarte mult în ultimii 20 de ani și discutăm de o perfecționare extraordinară. Aparatura medicală permite azi monitorizare aproape completă, putem obține aproape orice parametru care să ne ofere informații despre funcționarea organismului, pornind de la evaluarea activității cerebrale, parametrii cardiovasculari, și mergând până la evaluarea metabolismului acestor pacienți, lucru ce permite evaluarea personalizată, țintită.

Dincolo de această aparatură medicală din ce în ce mai performantă, există și aparatura pentru suportul funcțiilor vitale ale organelor afectate. Vorbim de dializă renală, dializă hepatică, suport cardiovascular avansat, toate acestea au permis creșterea ratei de supraviețuire în terapie intensivă comparativ cu anii 1990, când exista un prognostic rezervat tocmai din lipsa acestor aparate necesare pentru suplinirea funcțiilor vitale. Numărul de medicamente a crescut mult, astfel încât există molecule noi, inovatoare. Și nu în ultimul rând, să nu uităm un aspect important: s-au dezvoltat protocoale de terapie intensivă ce au dus la un răspuns medical unitar, au fost realizate pe baza studiilor ce au dovedit eficiența unor măsuri terapeutice, astfel încât pacienții au primit acele terapii care și-au dovedit eficiența cea mai bună în studiile clinice.

În terapia intensivă din România mai există o particularitate și o inovație – este prima specialitate care a introdus examenul european de anestezie și terapie intensivă. Asta înseamnă că rezidenții care au dat acest examen au avut aceleași subiecte ca toți medicii rezidenți din Europa, iar rezultatele sunt unele la nivelul spațiului comunitar, diploma obținută fiind o diplomă recunoscută în Europa, aspect ce a aliniat specialitatea de terapie intensivă la practica europeană.

Burnoutul printre medici – efect postpandemic sau epuizare din cauza unei profesii care presupune implicare 24/7?

Burnoutul este cu adevărat o complicație a profesioniștilor din domeniul medical, pentru că nu reprezintă doar o stare de epuizare fizică și psihică, ci și o epuizare emoțională, fiind cu atât mai frecventă cu cât complexitatea specialității este mai mare și cu cât implicarea emoțională a pacientului este mai mare. De unde se deduce faptul că la terapie intensivă, incidența burnoutului pentru medici și pentru asistenții medicali este foarte ridicată, pentru că aici vorbim de această implicare emoțională a medicului către pacient, dar și a pacientului prin suferință și prin durere. Prezența suferinței și a durerii profunde a pacientului, dar și efectele pe care această suferință le aduce aparținătorilor creează un context emoțional care pune o presiune uriașă asupra medicului.

De asemenea, lupta dintre viață și moarte este un alt element care creează un impact emoțional negativ și trebuie să nu uităm faptul că în secțiile de terapie intensivă din România există un deficit de personal, astfel încât cei care lucrează în aceste secții au un număr mai mare de pacienți de tratat comparativ cu alte țări. Această suprasolicitare fizică efectivă, numerică, este cea care predispune la dezvoltarea burnoutului. Există mai multe evaluări ale Societății Române de Terapie Intensivă care arată incidența crescută a sindromului de burnout la terapie intensivă și cred că va trebui ca statul să dezvolte și niște politici care să reducă această complicație.

Și aici vorbim de psihoterapie, care poate fi aplicată acestor persoane, sau evaluări periodice, iar atunci când se conturează ideea unui sindrom de burnout, persoana respectivă să poată fi transferată către anumite zone ale secției de ATI unde există un număr mai mic de cazuri sau un impact emoțional ceva mai redus. Este un aspect important pentru că burnoutul predispune la scăderea calității actului medical, predispune la malpraxis și, evident, predispune la îmbolnăvirea cronică a celor care nu îl tratează la timp.

Ce vă place să faceți dincolo de activitatea profesională, cum vă mențineți echilibrul?

Este extrem de important să existe un echilibru între viața profesională și cea personală; cele două nu se află într-o competiție, ci într-o complementaritate. Este nevoie de o viață personală echilibrată, care să îți ofere satisfacții, pentru că acest tip de echilibru personal se va reflecta și în activitatea profesională.

Elementul cel mai important în activitățile noastre profesionale este că atunci când simți oboseala să faci o pauză, atât pentru propria persoană, cât și pentru cei pe care îi tratezi; riscul de a greși când ești obosit este foarte mare.

Mă relaxez prin activități plăcute, acele activități care eliberează la nivelul creierului neurotransmițători de tip protector și cred că orice activitate care îți face plăcere este o activitate care reglează această zonă de neuroinhibiție. Îmi place să ascult muzică, îmi încep ziua cu muzică clasică, iar spre după-amiază, când încep să mai obosesc, merg pe o muzică ceva mai ritmată, accelerată, pentru a îmi menține tonusul. Îmi place să citesc, să mă uit la filme, îmi plac filmele care vizează Perioada Interbelică, perioada celui de-al Doilea Război Mondial, îmi plac documentarele, îmi place regalitatea și de multe ori mă uit la filme sau documentare care reproduc viața monarhiilor europene, îmi place foarte mult să călătoresc, să merg cu bicicleta. Și încerc să mențin o alimentație echilibrată, îmi place să gătesc și gătitul îmi dă o stare de detașare. De obicei gătesc acasă, în timp ce ascult muzică, mă simt extrem de deconectat și ulterior foarte bucuros că am reușit să termin un fel de mâncare, în care încerc să controlez cantitățile de grăsimi, sare și zahăr.

Ce proiecte aveți în derulare?

În prezent sunt implicat într-un proiect de educație medicală a cadrelor didactice, un proiect ce vizează sudul țării. Am avut activități în Prahova, Târgoviște, Giurgiu, Râmnicu Vâlcea, sunt implicate inspectoratele școlare din aceste zone, iar aceste prelegeri ce vizează substanțele psihoactive au fost realizate tocmai pentru a informa profesorii cum să se raporteze la acest flagel și cum să reacționeze în fața unui elev, potențial consumator sau chiar consumator. Este un proiect de amploare, a cuprins peste 1.200 – 1.300 de profesori din aceste inspectorate școlare și este un proiect ce s-a desfășurat pe parcursul a două luni și jumătate. De asemenea, urmează să reiau proiectele de educație medicală în școli, de această dată cu elevii. Am multe parteneriate cu diferite licee din toată țara, în care desfășor astfel de programe educative pentru tineri.

În 2022, ați obținut certificatul de formator. Ce îi învățați pe ceilalți și ce învățați dumneavoastră de la noile generații de specialiști în medicină?

Întotdeauna învăț de la ceilalți și întotdeauna de la pacienți. A discuta cu pacienții este un element extrem de important, pentru că vă spuneam că momentul de terapie intensivă este un moment de maximă claritate, în care pacientul reușește să concluzioneze în câteva minute de discuție întreaga sa existență, iar tu ca medic beneficiezi de experiența vieții sale în câteva minute, în care acel om îți transferă toate cunoștințele lui, toate problemele pe care le-a trăit și pe care le-a identificat ca fiind probleme.

Îi sfătuiesc pe tinerii medici să stea de vorbă cu pacienții lor, pentru că experiența interumană este extraordinară și îți modulează și ție viața. Înveți cum să te raportezi tu în propria ta viață la suferință și cum să te raportezi la cei care suferă. Le spun mereu studenților că medicina nu este o profesie, medicina este mai mult decât o responsabilitate birocratică, este acea profesie unde ai nevoie de vocație, căci nu lucrezi doar cu trupul, ci cu toata fragilitatea ființei umane, cu toată complexitatea ființei umane. Omul care vine să fie tratat nu își lasă la ușă emoțiile, traumele, frustrările, nici suferințele, le ia cu el înăuntru. Iar tu nu-l poți vindeca sau trata doar de o parte, e nevoie să vezi persoana și pacientul în această complexitate, integral. Dacă nu îl vedem din această perspectivă (trup – minte – suflet – emoție), înseamnă că nu reușim să surprindem ceea ce este omul, cea mai minunată creație.

Foto: Sabina Ghiormescu

Ruxandra Dumitrescu