Acid uric crescut (hiperuricemie): cauze, consecințe și opțiuni de tratament

Hiperuricemia este definită drept un nivel seric crescut de acid uric, în mod uzual > 6 mg/dL la femei și  > 7 mg/dL la bărbați. Conform datelor, incidența hiperuricemiei la nivel global este în continuă creștere, pe măsură ce țări în curs de dezvoltare adoptă dieta și stilul „vestic” de viață. Pacienţii cu acid uric crescut tind să fie asimptomatici, iar efectele acestei stări, pe termen lung, sunt încă relativ incerte. 

Hiperuricemia are la bază două mecanisme, care pot acționa izolat sau în sinergie: (1) producție crescută de acid uric și (2) excreție scăzută. Aproximativ o treime din acidul uric are la bază un aport alimentar de purine, iar restul provine din surse exogene. Din totalul acidului uric produs în organism, aproximativ două treimi este excretat de rinichi și aproximativ o treime prin tractul gastrointestinal (materii fecale). Bărbații tind să se confrunte mai frecvent cu acid uric crescut, în principal deoarece estrogenii au efect protector, ceea ce explică și de ce femeile care intră la menopauză au un risc mai mare de a dezvolta hiperuricemie.

Mecanismele hiperuricemiei (acid uric crescut)

Acidul uric (C₅H₄N₄O₃) este produs prin degradarea purinelor. La pH fiziologic normal de ~7,4, acidul uric circulă sub formă ionizată (urată). Metabolizarea sa are loc în principal în ficat, dar poate avea loc și în alte țesuturi care exprimă enzima xantin-oxidază (țesut cardiac, pulmonar). Din totalul acidului uric produs, aproximativ două treimi se excretă renal. Urina este filtrată la nivelul glomerulului renal, secretată în tubul proximal, iar apoi ~90 % este reabsorbită în tubul proximal.

La majoritatea mamiferelor, nivelul de acid uric este mai scăzut ca urmare a activității unei enzime numite uricază – aceasta convertește acidul uric în alantonină mai solubilă în apă. Totuși, la om și primatele superioare această enzimă este nefuncțională. Factorii care duc la acid uric crescut includ dieta bogată în purine, producția endogenă crescută și degradarea celulară accelerată. În acest sens, consumul regulat de bere, bogată în purine, crește semnificativ uricemia. Mai există și alte condiții care duc la acid uric crescut, dar despre acestea vom vorbi în continuare.

Acid uric crescut – cauze și factori de risc

În general, putem distinge trei mecanisme principale care duc la acid uric crescut. De altfel, ele pot acționa fie izolat, fie în sinergie, deși deseori este vorba despre acțiunea simultană.

Producția excesivă de acid uric

Are la bază în special următoarele:

• dieta bogată în purine: alcool (în special bere), slănină, carne de vită, miel, curcan, vânat și vită, organe interne și anumite tipuri de pește și crustacee (hamsii, cod, ton, sardine, hering, midii, creveți, homar, păstrăv, scoici Saint-Jacques);
• fructoza în exces poate duce la acid uric crescut, deoarece metabolizarea sa hepatică are loc pe calea aldolază-reductază, alimente bogate în fructoză fiind siropul de porumb și băuturile carbogazoase cu conținut crescut de zahăr;
• erori în metabolismul purinelor: deficitul de hipoxantin-guanin-fosforiboziltransferază, dar și hiperactivitatea fosforibozilpirofosfat-sintetazei;
• degradare accelerată sau turn-over celular crescut: boli limfoproliferative, policitemia vera, boala Paget, boala mieloproliferativă, psoriazisul, sindromul de liză tumorală, hemoliza sau rabdomioliza, exercițiile fizice intense, chimioterapia.

Excreția redusă de acid uric

De obicei combinată cu producția excesivă de acid uric, aceasta are la bază:

• boala renală acută sau cronică, acidoza (lactică și cetoacidoza), hipovolemia, diferite tipuri de medicamente și toxine (diuretice, niacină, pirazinamidă, etambutol, ciclosporină, plumb, beriliu, salicilați, alcool);
• sarcoidoză, hiperparatiroidism, hipotiroidism;
• sindrom Bartter, sindrom Down.

Hiperuricemie (acid uric crescut) indusă de diuretice

Astfel de cazuri sunt particulare și au la bază:

• diureticele tiazidice și de ansă, care tind să ducă la hiperuricemie dependentă de doză și, în unele cazuri chiar gută (acestea cresc reabsorbția renală a acidului uric fie direct, fie indirect prin depleție de volum);
• creșterea netă a riscului relativ de gută cauzată de diuretice este de aproape 80%.

Acid uric crescut – consecințe asupra organismului

Conform estimărilor, până la 21% din populația generală și până la 25% dintre pacienții ce sunt spitalizați au acid uric crescut, dar nu și simptome asociate. Nivelurile de acid uric pot fi crescute cu 10 până la 15 ani înainte de manifestările clinice ale gutei. De altfel, întrucât este extrem de răspândită în populația generală și este asimptomatică la până la 95% dintre persoanele cu acid uric crescut, hiperuricemia este considerată un indicator al unei stări patologice neapărat acute. Cu toate acestea, nu trebuie subestimate consecințele pe care le poate avea asupra organismului.

Guta

Guta este o tulburare metabolică grefată pe fondul acumulării de acid uric în sânge și țesuturile organismului, cu precipitare de cristale de urat monohidrat într-o articulație (de regulă, cea mai afectată este articulația degetului mare). Depozitarea cristalelor este favorizată de mediul rece, acid, ceea ce explică afectarea frecventă a extremităților. Predominanța este tipic masculină, cu sex ratio de aproximativ 4:1.

Nefrolitiaza cu acid uric

În condițiile de acid uric crescut, uratul precipită în urină, frecvent din cauza acidității urinare, dar și sindromului metabolic deseori asociat. Urina acidă, hipovolemia și hiperuricozuria (adică eliminare de acid uric în urină, > 800 mg/zi la bărbaţi și > 750mg/zi la femei) se consideră a fi cei mai importanți factori de risc pentru nefrolitiaza cu acid uric. Calculii de acid uric reprezintă 5-10% din totalul calculilor urinari și pot avea, de asemenea, componente de calciu.

Hipertensiunea arterială și bolile cardiovasculare

Hiperuricemia (acid uric crescut) a fost asociată cu hipertensiunea arterială. Mecanismele care ar sta la fundamentarea acestei legături de cauzalitate sunt:

• activarea sistemului renină-angiotensină;
• potențarea stresului oxidativ și efectelor nocive;
• inflamația endotelială;
• activarea endotelinei-1;
• reducerea concentrației oxidului nitric.

Obezitatea și acidul uric crescut sunt, de asemenea, puternic corelate. De fapt, anumite analize chiar ar sugera că obezitatea are la bază hiperuricemia. Mecanismele propuse în acest sens sunt:

• țesutul adipos furnizează acizi grași liberi ficatului, stimulând producția de acid uric;
• disfuncția adipocitară duce la diminuarea excreției de urat și sodiu la nivelul tubilor renali.

Acidul uric crescut a fost asociat și cu boala cardiacă cronică. Pe de altă parte, deoarece factorii de risc pentru hiperuricemie și boala cardiacă se suprapun sensibil, este relativ dificilă stabilirea unui raport de cauzalitate (cauză-efect) între cele două.

Hiperuricemie (acid uric crescut) – alternative de tratament

Majoritatea pacienților cu acid uric crescut sunt asimptomatici și nu necesită tratament medical. Excepție o fac pacienții aflați sub tratament citolitic pentru neoplazii și prevenirea sindromului de liză tumorală. Această recomandare este bazată, în special, pe potențialele efecte adverse ale terapiei, care, de obicei, depășește beneficiile la pacienții asimptomatici cu acid uric crescut.

Terapia farmacologică

• pentru pacienții cu gută manifestată (tofi gutoși, leziuni osoase, crize de gută) și cu acidul uric crescut, se recomandă terapia de scădere a acidului uric;
• alopurinolul este tratamentul inițial de elecție: doza iniţială: ≤ 100 mg/zi (chiar mai mică în insuficiența renală, titrată ulterior până la ținta uratului seric < 6 mg/dL);
• febuxostat se recomandă dacă alopurinolul nu este tolerat sau este ineficient, ori în cazurile în care există risc genetic de sindrom de hipersensibilitate la alopurinol;
• probenecid (agent uricozuric) poate fi folosit la pacienții cu excreție urinară redusă de urat și cu funcție renală adecvată, dar nu este recomandat pacienților cu nefrolitiază cu acid uric sau hiperuricozurie (acid uric în urină > 800 mg/24h);
• pegloticase (versiune modificată a uricazei) poate fi folosită la pacienții cu acid uric crescut refractar la alte tratamente și simptomatic, după epuizarea alternativelor deja menționate.

La pacienții cu acid uric crescut și nefrolitiază specifică, tratamentul vizează nu doar reducerea hiperuricozuriei, ci mai ales reducerea acidității urinare (ținta pH-ului urinar fiind de > 6,5). Se face cu citrat de potasiu sau bicarbonat de sodiu, plus creșterea volumului urinar.

Schimbări în stilul de viaţă

Indiferent de intervenția farmacologică la pacientul cu acid uric crescut, se ridică și necesitatea modificărilor stilului de viață. Recomandările sunt:

• reducerea consumului de alcool (în special bere);
• limitarea aportului de fructoză, alimente bogate în purine;
• menținerea unei greutăți corporale optime;
• activitate fizică regulată.

Conform ghidurilor actuale, indicațiile pentru inițierea terapiei de scădere a acidului uric includ următoarele: (1) două sau mai multe atacuri de gută pe an, (2) tofi gutoși clinici, (3) nefrolitiază de acid uric, (4) leziuni osoase detectabile radiografic și (5) boală renală cronică asociată.

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Bibliografie:

1. George C, Leslie SW, Minter DA. Hyperuricemia. [Updated 2023 Oct 14]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2025 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK459218/;
2. Du L, Zong Y, Li H, Wang Q, Xie L, Yang B, Pang Y, Zhang C, Zhong Z, Gao J. Hyperuricemia and its related diseases: mechanisms and advances in therapy. Signal Transduct Target Ther. 2024 Aug 28;9(1):212. doi: 10.1038/s41392-024-01916-y. PMID: 39191722; PMCID: PMC11350024. Link: https://www.nature.com/articles/s41392-024-01916-y;
3. Skoczyńska M, Chowaniec M, Szymczak A, Langner-Hetmańczuk A, Maciążek-Chyra B, Wiland P. Pathophysiology of hyperuricemia and its clinical significance – a narrative review. Reumatologia. 2020;58(5):312-323. doi: 10.5114/reum.2020.100140. Epub 2020 Oct 29. PMID: 33227090; PMCID: PMC7667948. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7667948/;
4. Li L, Zhang Y, Zeng C. Update on the epidemiology, genetics, and therapeutic options of hyperuricemia. Am J Transl Res. 2020 Jul 15;12(7):3167-3181. PMID: 32774692; PMCID: PMC7407685. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7407685/;
5. Timsans, J., Palomäki, A., Kauppi, M. Gout and Hyperuricemia: A Narrative Review of Their Comorbidities and Clinical Implications. J. Clin. Med. 2024, 13, 7616. https://doi.org/10.3390/jcm13247616. Link: https://www.mdpi.com/2077-0383/13/24/7616;
6. Smith H, Carpenter G, Bell D, Hyperuricemia. Reference article, Radiopaedia.org (Accessed on 06 Nov 2025) https://doi.org/10.53347/rID-59905. Link: https://radiopaedia.org/articles/hyperuricaemia.

Foto: Shutterstock

Andrei Cioată