Citomegalovirus: ce este, cum se transmite, simptome și riscuri

Citomegalovirusul (CMV), denumit și herpesvirus uman 5 (HHV-5), este un virus ADN din familia Herpesviridae, răspândit la nivel mondial. Se estimează că seroprevalența infecției este cuprinsă între 24–100% la nivel mondial.

Particularitatea sa este capacitatea de a persista în organism toată viața după infecția inițială, într-o stare de latență din care se poate reactiva ulterior. La persoanele imunocompetente, infecția cu citomegalovirus este frecvent asimptomatică sau determină un sindrom asemănător mononucleozei.  

Situația se schimbă la pacienții cu imunosupresie severă, la care replicarea virală poate produce retinită, pneumonită, colită, esofagită, afectare neurologică sau boală diseminată. O categorie aparte este reprezentată de femeile însărcinate, deoarece virusul poate traversa placenta și determina infecție congenitală, cu posibile consecințe neurologice și auditive pentru copil.

Considerente fiziopatologice în infecția cu citomegalovirus

Citomegalovirusul este un virus cu tropism larg, capabil să infecteze numeroase tipuri celulare. Evoluția infecției depinde în mare măsură de răspunsul imun celular al gazdei și de capacitatea acestuia de a limita replicarea virală.

Infecția primară și persistența virală

După pătrunderea în organism, proteinele de suprafață ale virusului facilitează atașarea și fuziunea virusului cu celula gazdă. Urmează replicarea virală, iar după controlul episodului acut, genomul viral nu este eliminat complet.

Citomegalovirusul stabilește latența predominant în celulele liniei mieloide și în precursorii hematopoietici din măduva osoasă. Astfel, o persoană infectată rămâne purtătoare pe viață. Prezența virusului latent nu este echivalentă cu boala activă și, în condiții normale, sistemul imun menține replicarea sub control.

Rolul imunității celulare

Controlul CMV se bazează în special pe celulele natural killer și pe limfocitele T CD4+ și CD8+. Anticorpii neutralizanți contribuie la limitarea infecției, însă răspunsul celular este esențial pentru prevenirea reactivării.

Virusul dispune și de mecanisme complexe de evaziune imună. Interferează cu prezentarea antigenelor prin moleculele HLA, modulează activitatea celulelor NK și influențează căile inflamatorii și apoptotice ale celulei infectate. Aceste mecanisme explică în mare măsură persistența sa pe termen lung chiar în prezența unui răspuns imun funcțional.

Reactivarea citomegalovirusului

Când imunitatea celulară devine profund deprimată, controlul asupra citomegalovirusului se reduce și virusul latent poate reintra în ciclul replicativ. Reactivarea este întâlnită în special după transplantul de organ solid sau transplantul de celule stem hematopoietice, în timpul chimioterapiei ori al tratamentelor imunosupresoare și în infecția HIV avansată.

Replicarea poate rămâne localizată într-un anumit țesut sau poate determina CMV ADN-emie, adică detectarea ADN-ului viral în sânge. Este importantă această diferență deoarece boala tisulară poate exista uneori chiar în absența unei încărcături virale sangvine importante.

Cauzele și factorii de risc pentru infecția cu citomegalovirus

Cauza infecției este contactul cu citomegalovirusul uman, un herpesvirus ADN anvelopat. După infecția primară, virusul nu este eradicat, ci persistă latent. Ulterior pot apărea reinfecția cu o altă tulpină sau reactivarea virusului deja prezent.

Citomegalovirusul este foarte răspândit. Estimările serologice diferă considerabil între regiuni și populații, iar prevalența crește odată cu vârsta. Expunerea este favorizată de contactul apropiat și susținut, constant, cu fluide biologice infectate.

Riscul de boală severă este net mai mare la pacienții imunodeprimați. Sunt vulnerabili în special receptorii de transplant de organ solid, pacienții după transplant de celule stem hematopoietice, persoanele cu malignități hematologice, cei aflați sub corticoterapie sau alte tratamente imunosupresoare și pacienții cu infecție HIV avansată.

După transplant, riscul este influențat și de statusul serologic al donatorului și receptorului, gradul imunosupresiei, limfopenie, boala grefă–contra–gazdă și intensitatea tratamentului imunosupresor. Ghidurile internaționale actualizate continuă să considere citomegalovirusul una dintre infecțiile cu impact major asupra evoluției receptorilor de transplant de organ solid.

Modalități de transmitere ale infecției cu citomegalovirus

Transmiterea necesită contact cu fluide biologice care conțin virusul. Citomegalovirusul nu se transmite în mod obișnuit prin simpla apropiere de o persoană infectată, ci prin contact suficient cu secrețiile sau produsele biologice contaminate.

Principalele căi sunt saliva și urina, sângele și produsele sangvine, secrețiile genitale și contactul sexual, laptele matern, transplantul de organe sau celule hematopoietice și transmiterea verticală de la mamă la făt. Copiii mici reprezintă o sursă importantă de eliminare virală prin salivă și urină, uneori pentru perioade îndelungate după infectare.

În timpul sarcinii, transmiterea transplacentară poate apărea după infecția primară maternă, dar este posibilă și în contextul reactivării sau reinfecției. Infecția congenitală cu citomegalovirus constituie o cauză importantă de hipoacuzie neurosenzorială și afectare neurodezvoltativă la copil.

Simptomele asociate infecției cu citomegalovirus

Tabloul clinic asociat infecției cu citomegalovirus diferă radical în funcție de statusul imun. La persoanele sănătoase, infecția trece frecvent neobservată. Dacă devine simptomatică, poate lua forma unui sindrom mononucleozic cu febră, fatigabilitate marcată, stare generală alterată, limfadenopatie și uneori erupție cutanată. Manifestările severe precum miocardita, pneumonita sau afectarea gastrointestinală sunt rare la pacientul imunocompetent.

Manifestări la pacientul imunodeprimat

La pacienții cu imunosupresie, citomegalovirusul se poate transforma dintr-o infecție latentă într-o boală invazivă tisulară. Simptomatologia depinde de organul afectat. Pneumonita cu citomegalovirus determină febră, tuse, dispnee, hipoxemie și infiltrate pulmonare, fiind deosebit de severă la pacienții transplantați.

Retinita se manifestă prin tulburări de vedere sau pierderea nedureroasă a vederii și este caracteristică mai ales imunosupresiei profunde, inclusiv infecției HIV avansate. Afectarea sistemului nervos central poate produce confuzie, modificarea stării de conștiență, convulsii sau alte deficite neurologice, iar hepatita cu CMV poate determina creșterea transaminazelor și disfuncție hepatică.

Colita cu citomegalovirus

Colita este una dintre formele importante ale bolii gastrointestinale asociate infecției, fiind întâlnită în principal la imunodeprimați. Pacientul prezintă de regulă diaree, dureri abdominale, febră, scădere ponderală și rectoragii sau hematochezie.

Manifestările sunt nespecifice, iar la persoanele cu boală inflamatorie intestinală pot fi greu de diferențiat clinic de un puseu de rectocolită ulcero–hemoragică. Utilizarea corticosteroizilor sistemici în doze mari reprezintă un context important în care reactivarea infecției cu citomegalovirus trebuie luată în calcul la pacienții cu colită severă sau refractară.

Deși este mult mai rară, colita cu citomegalovirus poate apărea și la persoane considerate imunocompetente, predominant la vârstnici și la pacienți cu comorbidități importante. În aceste situații, prezența diareei asociate cu sângerare digestivă necesită includerea infecției în diagnosticul diferențial.

Esofagita cu citomegalovirus

Esofagita apare în special în imunosupresia profundă. Leziunile caracteristice sunt ulcerațiile esofagiene, frecvent localizate în treimea medie sau distală. Principalele simptome sunt odinofagia și disfagia, la care se pot adăuga durere retrosternală, greață, vărsături, scădere ponderală și, în formele severe, hemoragie digestivă.

Diagnosticul nu se stabilește exclusiv după simptomatologie sau aspectul endoscopic. Demonstrarea afectării tisulare prin biopsie și examinare histopatologică are un rol definitoriu în confirmarea infecției cu citomegalovirus.

Riscurile asociate infecției cu citomegalovirus

Infecția congenitală cu citomegalovirus reprezintă forma cu implicații distincte pentru nou-născut. Majoritatea copiilor infectați congenital nu prezintă semne evidente la naștere, însă absența simptomelor neonatale nu exclude apariția ulterioară a sechelelor. Hipoacuzia neurosenzorială este una dintre cele mai importante complicații și poate apărea sau progresa după perioada neonatală. Sunt posibile, de asemenea, tulburările  de vedere și întârzierile de neurodezvoltare.

În formele simptomatice, nou-născutul poate prezenta microcefalie, hepatosplenomegalie, peteșii, icter, restricție de creștere, trombocitopenie și afectare neurologică. Diagnosticul infecției congenitale cu citomegalovirus trebuie confirmat prin testare efectuată în primele 2–3 săptămâni de viață, deoarece după acest interval devine dificilă diferențierea infecției congenitale de cea dobândită postnatal.

Infecția cu citomegalovirus îi predispune, de asemenea, pe pacienții imunodeprimați la infecții secundare, deoarece reduce funcția imună globală. Acest efect imunosupresor crește riscul apariției concomitente a unor infecții bacteriene, fungice sau produse de alte virusuri, inclusiv al bolii limfoproliferative post-transplant asociate virusului Epstein-Barr și al infecțiilor fungice invazive, precum aspergiloza.

În plus, infecția cu citomegalovirus poate determina supresie medulară, cu apariția anemiei, leucopeniei și trombocitopeniei. Aceste complicații hematologice sunt deosebit de importante la pacienții care prezintă deja citopenii induse medicamentos, ca urmare a tratamentului imunosupresor.

Infecția cu citomegalovirus ilustrează, într-un fel, diferența majoră dintre infecția cu un persistent și boala virală activă. La persoana imunocompetentă, infecția rămâne cel mai adesea benignă, în timp ce la pacientul imunodeprimat sau în cazul transmiterii fetale consecințele pot fi dintre cele mai severe. Contextul clinic, statusul imun și organul afectat sunt esențiale pentru aprecierea riscului și stabilirea conduitei medicale.

Complicațiile infecției cu citomegalovirus mai pot include: inflamație cronică, perforație de intestin gros, megacolon toxic, formare de pseudomembrane și dezvoltarea colitei ischemice. Pacienții cu colită CMV care complică boala inflamatorie intestinală pot dezvolta hemoragie severă și perforație de colon.

Bibliografie:

1. Boeckh M, Geballe AP. Cytomegalovirus: pathogen, paradigm, and puzzle. J Clin Invest. 2011 May;121(5):1673-80. doi: 10.1172/JCI45449. PMID: 21659716; PMCID: PMC3083799. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3083799/;
2. Fulkerson HL, Nogalski MT, Collins-McMillen D, Yurochko AD. Overview of Human Cytomegalovirus Pathogenesis. Methods Mol Biol. 2021;2244:1-18. doi: 10.1007/978-1-0716-1111-1_1. PMID: 33555579. Link: https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/33555579/;
3. Nguyen AD, Shorman M. Cytomegalovirus Infections. [Updated 2025 Dec 13]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2026 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK459185/;
4. O’Connor CM. Cytomegalovirus (CMV) Infection and Latency. Pathogens. 2021 Mar 15;10(3):342. doi: 10.3390/pathogens10030342. PMID: 33804183; PMCID: PMC8001800. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC8001800/;
5. Ziebold C, Pillarisetty LS. Congenital Cytomegalovirus Infection. [Updated 2025 Aug 2]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2026 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK541003/.

Foto: Shutterstock