Interviu Prof. univ. dr. Mădălina Iliescu, medic primar recuperare medicală

Medic primar în recuperare medicală la Sanatoriul Balnear și de Recuperare Techirghiol și președintele Societății Române de Reabilitare Medicală (SRRM), prof. univ. dr. Mădălina Iliescu atrage atenția asupra importanței pe care o are reabilitarea medicală în parcursul actului terapeutic. Una dintre cauzele care pot duce la dizabilitate pe termen lung este spasticitatea post AVC. Din nefericire, pe plan local, România înregistrează estimări îngrijorătoare la acest capitol, după cum ne explică chiar dr. Mădălina Iliescu în interviul acordat pentru Galenus.

Galenus: Ce v-a determinat să alegeți medicina?

Prof. univ. dr. Mădălina Iliescu: În familia mea nu am avut nici un medic în generația parinților sau bunicilor, doar profesori, ingineri și economiști. A fost o dorință personală, încă de când eram copil, joaca de-a medicul cu alți copii, pasiune pentru povești cu diverse boli.

Ce v-a influențat în alegerea specialității?

A fost o pură întâmplare, am avut de ales între specialitațile: Medicină de Urgență, Boli infecțioase și Recuperare, Medicină Fizică și Balneologie cum se numea atunci. Dar… nimic nu este întâmplător în viață, am ales-o pe ultima.

Cum se îmbină activitatea practică, de la spital, cu cea teoretică, predarea în fața studenților?

Este o completare perfectă, când există pasiune. Nu se poate una fără alta dacă îți dorești să te dezvolți. Totul a început cu dorința de a începe un doctorat, iar cariera academică a urmat de la sine. Am început în urmă cu 25 de ani să predau, iar împlinirea a venit când am devenit îndrumător de rezidenți. Foștii mei rezidenți sunt acum colegii mei atât la spital, cât și la facultate.

Cât de „atractivă” este astăzi pentru studenți această specialitate? Ce feedback primiți de la viitoarele generații de medici?

Specialitatea este deosebit de atractivă, are o componentă de multidisciplinaritate și o curriculă de pregătire foarte variată. Mulți colegi tineri, la început de drum înțeleg complexitatea specialității abia după ce o aleg la rezidențiat. Pot spune că din toate generațiile de rezidenți doar unul a renunțat și a ales altă specialitate.

Un sfat pe care ați fi vrut să-l primiți dumneavoastră la început de drum, ca student dornic să se specializeze în recuperare medicală?

Ca studentă nu pot spune că m-a atras ceva la această specialitate, am descoperit-o ca rezident. Sfatul ar fi: alegeți și cu inima, trebuie să vă placă, să mergeți cu drag la servici, să fiți implicați și empatici și să fiți un bun coleg. Asta cred că se aplică tuturor specialităților.

În ce măsură este real integrată recuperarea medicală în parcursul terapeutic al pacientului în România?

Fără reabilitare medicală nu putem încheia actul terapeutic. Pacientul trebuie să se recupereze funcțional, să se poată reintegra familial și socio-profesional. Din păcate, acest parcurs nu este pe deplin înțeles de mulți colegi din alte specialități care abordează patologii cauzatoare de dizabilitate, și uneori pacientul se pierde în sistem.

Tot în plan autohton, care sunt cele mai frecvente afecțiuni care trimit pacientul spre recuperare medicală?

Cele mai frecvente patologii sunt din sfera neurologică, ortopedică și postraumatică.

Care considerați că ar fi patologiile în care recuperarea medicală este esențială, dar adesea subutilizată, nevalorificată?

Sunt multe patologii esențiale, de departe dizabilitatea neurologică în multe zone nu este abordată corect și la timp din punct de vedere al intervenției de reabilitare medicală. Barierele sunt de mai multe categorii, implicând atât specialiștii care manageriază traseul pacientului, cât și alte aspecte administrative care țin de finanțare, locație, resurse tehnice, factori personali.

Ce ne puteți spune despre spasticitatea post-AVC, în contextul în care România înregistrează anual zeci de mii de accidente vasculare cerebrale?

Spasticitatea post AVC reprezintă una din consecințele cauzatoare de dizabilitate pe termen lung. Astfel cazurile trebuie manageriate complex, etapizat, adaptat și personalizat. În România nu există un registru național oficial care să raporteze direct numărul de cazuri de spasticitate pe an, dar în cifre, 20-40% din pacienții cu AVC dezvoltă spasticitate; astfel, potrivit datelor OMS, în România se raportează anual 55.000 – 65.000 cazuri AVC/an. Ar rezulta un număr de 11.000 – 26.000 cazuri noi de spasticitate post AVC pe an, la care se adaugă și cazurile din anii trecuți.

Ce măsuri sunt necesare pentru a crește accesul la recuperare medicală?

Ar trebui mai multă conștientizare a importanței reabilitării în acest proces, și de o implicare mai mare a specialităților implicate. Dacă punem în centru pacientul și calitatea vieții lui, atunci nu ar trebui să existe confuzii sau întârzieri.

Se resimte în ultimii ani/ postpandemic, din perspectiva dumneavoastră, o deschidere mai mare față de abordările multidisciplinare?

Pandemia ne-a schimbat mult anumite practici. Au apărut sindroame noi, din punctul strict al meu ca și clinician, pot spune că mi-a schimbat modul de abordare clinică în anumite cazuri, dar reabilitarea medicală implică pluridisciplinaritate oricum.

Care este cea mai mare provocare: relația medic – pacient sau limitările resurselor?

Cred că ambele. Relația medic-pacient se cultivă și se crește, mai ales în specialitatea noastră. Limitarea resurselor este variabilă, poate implica atât resursa umană, cât și resursa tehnică, dar cel mai important lipsa de informare și de acces la servicii de reabilitare.

Cea mai mare problemă o văd legată de numărul limitat de zile de tratament de reabilitare în ambulator/an, decontate CNAS ptr un pacient cronic cu spasticitate post AVC, deci de subfinanțare. Lipsa unui registru național dedicat care ar putea fi creat într-un program național este iarăși o barieră. Nu te poți organiza eficient fără anumite date.

Dacă ar fi să faceți o paralelă – cum s-a transformat recuperarea medicală din vremea anilor dumneavoastră de studii și până în prezent?

Este o mare dezvoltare a specialității, atât prin dezvoltarea și extinderea unităților dedicate pentru servicii de reabilitare, cât și prin perfecționarea specialiștilor în domeniu. Medicul de medicină fizică și de reabilitare este într-o formare continuă, iar tehnologiile utilizate în specialitatea noastră sunt într-o dinamică nemaiîntâlnită. De asemenea, accesul la alte modalități terapeutice, cum ar fi injectarea cu toxină botulinică la pacientul cu spasticitate, nu era foarte accesibilă când am început eu specialitatea.

Ce ne puteți spune despre tehnologiile emergente: ce impact au deja sau vor avea pe viitor realitatea virtuală, tip exoschelet sau inteligența artificială în sfera recuperării medicale?

Impactul acestor tehnologii este enorm. Le folosim deja în multe centre, avem experiență cu multe tehnologii care implică biofeedback, realitate virtuală și echipamente robotice. Suntem, cred, cea mai bogată specialitate în aceste tehnologii. Inteligența artificială completează multe din aceste tehnologii, lucrurile evoluează și noi ne adaptăm.

Când vorbim despre tehnologie avansată, vorbim implicit de dispozitive digitale, wearables, senzori, exoscheleți inteligenți. Cât de prezente sunt astfel de instrumente în practica clinică de la noi? Cât ar ajuta?

Aceste tehnologii sunt prezente în practica zilnică în foarte multe compartimente de reabilitare. Am norocul să lucrez într-un spital în care există o dotare extrem de variată, care folosește tehnologii avansate atât  pentru evaluare cât și pentru intervențiile terapeutice.

Dar în România sunt multe unități de reabilitare medicală modernizate și cu dotare avansată, majoritatea în centre universitare, iar lucrurile au evoluat mult în ultimii ani prin proiectele câștigate și finanțate. Desigur, este loc de mai bine.

După toți anii dedicați pacienților care au avut nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a-și recăpăta viața de dinainte, independența, ne puteți împărtăși un moment care v-a reconfirmat că alegerea acestui drum a fost cea mai potrivită opțiune?

Confirmarea vine când vezi un pacient care intră pe ușă în fotoliu rulant că pleacă pe picioarele lui, când vezi un pacient cu dizabilitate că se întoarce la familia și profesia lui. Sunt multe momente….nu îmi vine în minte unul anume.

Adelina Mariş