Interviu Psih. Georgiana Dobrescu

Din 2004, Georgiana Dobrescu este psiholog clinician principal la Spitalul Universitar de Urgență Elias din București. Este formator și supervizor în Psihologie Clinică, acreditat de către Colegiul Psihologilor din România. Pe lângă activitatea de psiholog clinician, are o îndelungată formare în psihanaliză și psihoterapie psihanalitică. În prezent, este directorul Revistei Române de Psihanaliză – Romanian Journal of Psychoanalysis (RJP). Cu o experiență de peste 20 de ani ca psiholog clinician în cadrul Spitalului Universitar de Urgență Elias din București, Georgiana Dobrescu reușește să creeze punți de legătură cu celelalte specialități medicale, cu scopul de a oferi pacienților sprijinul terapeutic necesar în vederea susținerii proceselor de ameliorare sau redobândire a condițiilor optime de sănătate. Pasiunea pentru Psihologie și Medicină transformă fiecare întâlnire pacient – psiholog într-o experiență care să îmbogățească, în egală măsură, ambii parteneri ai relației terapeutice, după cum ne explică specialistul. În urma procesului de formare de la Societatea Română de Psihanaliză, Georgiana Dobrescu a obținut titulatura de psihanalist cu drept de formare, susținând cursuri și seminarii prin care împărtășește cunoștințele și experiențele profesionale cu psihoterapeuți aflați la început de drum.

Galenus: Ce v-a atras către psihologie?

Psih. Georgiana Dobrescu: Încă din timpul adolescenței și chiar mai devreme, mă gândeam că unul dintre cele mai fascinante lucruri din lume îl reprezintă cunoașterea minții umane. Consideram că dacă cunoști mintea umană, cum se formează ideile, emoțiile, cum le poți exprima și controla, atunci cunoști aproape totul, ești stăpân pe tine însuți/însăți și deții cheia către cel mai mare secret al universului: natura umană. În plus, dacă te cunoști pe tine însuți, îi poți cunoaște bine și pe ceilalți, poți avea relații satisfăcătoare cu ei și, deci, ai șansa la o viață frumoasă și împlinită. În același timp, îmi doream ca eu însămi sa fiu mai bine înțeleasă și văzută de cei apropiați mie, începând cu părinții mei, prietenii și toți cei care contau pentru mine. Desigur, era multă iluzie și omnipotență în această reprezentare a mea despre cât putem cunoaște și cât putem controla, o iluzie pe măsura vârstei mele de atunci, dar, la vremea respectivă, acest lucru a constituit o puternică motivație pentru mine. Cum am ales Psihologia? Am terminat liceul puțin înainte de 1990, când încă nu exista facultatea de Psihologie (aceasta fusese interzisă la începutul anilor ’80). Eram interesată, în egală măsură, de cunoașterea corpului uman, de modul în care acesta funcționează și este organizat, așa că, în timpul liceului, m-am pregătit pentru Medicină. Mă așteptam ca în timpul facultății să învăț multe și despre mintea umană, studiind Psihiatria, Neurologia și astfel, să aflu multe și din zona aceasta. Din nefericire, sau poate din fericire, nu am luat la Medicină, fizica, una din materiile la care se dădea examen la vremea aceea, rămânând pentru mine ceva greu de descifrat. Imediat după Revoluție, în anul 1990, s-a redeschis facultatea de Psihologie, și în acel moment, nu am mai stat pe gânduri, era ceea ce îmi doream și visam de atâția ani. Atunci am știut sigur că am făcut alegerea potrivită și că asta voi face toata viața mea, ceea ce s-a și întâmplat. De aproape 25 de ani, lucrez ca psiholog clinician într-un spital clinic general, îmbinând astfel pasiunea și interesul meu atât pentru Psihologie, cât și pentru Medicină.

Ce ne puteți spune despre formarea în psihoterapie psihanalitică. Ce particularități are?

Psih. Georgiana Dobrescu: Ca și în Medicină, unde după terminarea facultății, dai rezidențiatul și te specializezi pe o anumită ramură medicală, tot așa, în Psihologie, după terminarea facultății, este necesar să te specializezi într-o anumită abordare psihoterapeutică, cele mai cunoscute fiind: psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihanaliza, psihoterapia sistemică, logoterapia etc., iar mai nou, în ultimii ani, și neuroștiințele. Dintre toate, formarea în psihanaliză rămâne de departe cea mai lungă ca durată, aproximativ 10 ani, și aș spune că este și cea mai riguroasă. Nu întâmplător este așa, dacă celelalte forme de psihoterapie vizează cunoașterea și tratarea simptomelor psihice care creează un anumit disconfort și suferință, psihanaliza urmărește cunoașterea cauzelor care au dus la acea suferință și la apariția unor simptome. Aceste cauze se găsesc, în cea mai mare parte, în experiențele timpurii din copilărie, când Eul nostru nu este pe deplin format și consolidat. Pot exista carențe afective în relația cu părinții, diferite situații problematice în mediul în care ne dezvoltăm și uneori chiar experiențe traumatice. Toate acestea duc la suferință, declanșează o serie de apărări, se formează anumite tipare relaționale și un anumit mod de a fi. Până la urmă, cu toții suntem tributari istoriei noastre personale, așadar, cu cât vom cunoaște mai bine cauzele și motivele pentru care în prezent suntem așa cum suntem, cu atât vom fi mai capabili să facem o schimbare în viața noastră, să creștem și să evoluăm psihologic. O psihanaliză reușită ar însemna că, la capătul procesului terapeutic, o persoană să se simtă mai bine cu sine însăși, să fie eliberată de simptome sâcâitoare care îi creau suferință, să aibă putere de muncă, relații satisfăcătoare și potrivite cu oamenii din viața sa, să se bucure de propria sexualitate și să fie capabilă de intimitate și atașament în relațiile sale.

Cum sună definiția psihologului clinician, din perspectiva dumneavoastră?

Psih. Georgiana Dobrescu: Psihologul clinician este un specialist care desfășoară două tipuri de activități: 1) activitatea de psihodiagnostic, care constă în evaluarea psihologică, cognitivă și emoțională a pacientului, și 2) intervenția psihologică, ce constă în efectuarea unor ședințe de psihoterapie sau consiliere. Tipul de psihoterapie este aplicat în funcție de ceea ce îi este potrivit pacientului și în funcție de pregătirea și formarea psihologului.

            Psihologul clinician care lucrează în spital face parte dintr-o echipă interdisciplinară care urmărește starea pacientului și lucrează alături de ceilalți colegi, medici de diferite specializări. De regulă, medicul curant al pacientului, de pe secția în care acesta este internat, solicită consultul psihologic. O echipă specială este cea formată din medicii psihiatri și psihologi, echipă în care deseori, pacienții sunt comuni, aceștia beneficiind atât de consultul medicului psihiatru, cât și de cel al psihologului clinician.

Ce calități nu trebuie să-i lipsească psihologului, dacă i-am schița profilul?

Psih. Georgiana Dobrescu: Desigur, sunt necesare calități și abilități diverse. Din punctul meu de vedere, aș puncta câteva, pe care le consider esențiale.

            În primul rând, curiozitatea. Să-ți pui mereu întrebări, de genul: „Ce ar putea determina, din istoria de viață a pacientului, suferința pe care o are, simptomele pe care le-a dezvoltat?”, „De ce acum?”, „S-a întâmplat ceva, recent, în viața lui, o pierdere, o despărțire, o boală, un conflict care persistă?”, „Ce fel de apărări a dezvoltat de-a lungul timpului și cum funcționează ele?”, „Cum face față persoana respectivă la stres, la momentele tensionate din viața sa?”, „Ce forță are Eul și cât de rezilient este?” Psihologul clinician își pune astfel de întrebări, face asocieri pe măsură ce pacientul îi vorbește, găsește un fir roșu care leagă diferite situații, evenimente între ele. În egală măsură, o altă calitate esențiala este empatia. Să poți să te identifici, temporar, cu stările și suferința pacientului, dar fără să-ți pierzi propria identitate, să poți gândi, conține și procesa intern experiența acestuia și să i-o poți reda înapoi cu sens. Când ne gândim la un psiholog, inevitabil ne vine în minte cineva care comunică foarte bine. Așadar, este nevoie de o capacitate foarte bună de comunicare, în care să existe claritate, coerență, capacitate de analiză și sinteză a materialului relatat, restituirea cu sens, înțeles a celor spuse de pacient, folosirea unui limbaj adecvat, care să ajungă la acesta, nici prea simplu, dar nici prea academic. Deseori, persoanele care vin în cabinet și nu doar ele, cu toții avem, ca urmare a apărărilor și a rezistențelor mobilizate, așa-numitele „pete oarbe”, nu vedem ceea ce se vede, sau nu putem face legături între experiențele trăite. Rolul psihologului este să oglindească și să dea înțeles experiențelor trăite de celălalt.

            O bună comunicare asigură nu doar o exprimare reușită care ajunge corect la celălalt, dar, în egală măsură, o capacitate crescută de a asculta, exercițiu care se antrenează în timp, în relația cu pacienții și nu numai cu aceștia.

            O altă trăsătură esențială a psihologului consider că este onestitatea. Nevoia de adevăr, de a găsi cauza reală a unei suferințe, dincolo de distorsionări inerente, de confuzii și multiple apărări, este ceea ce îl ghidează pe specialist. Fără să iubești adevărul, fără onestitate, nu se poate să funcționezi bine intern. Desigur, adevărul nu trebuie spus cu brutalitate și fără tact, de aceea există un adevărat protocol în comunicarea veștilor proaste. Respectăm apărările pacienților, capacitatea lor de a tolera și conține suferința. Dar și în aceste situații, noi suntem alături de ei și îi susținem astfel încât, la un moment dat, când vor fi mai pregătiți și doresc să afle adevărul, să o putem face.

            Nu în ultimul rând, consider că este important să îți placă să lucrezi cu oamenii, să fii deschis și interesat de poveștile lor de viață, să ai compasiune și dorința de a-i ajuta. Fără deschidere și receptivitate la poveștile și stările celuilalt, nu putem să ne conectăm cu adevărat în relații.

Teoria sau practica – ce „cântărește” cel mai mult în psihologie?

            Atât teoria, cât și practica sunt necesare și importante, în egală măsură; nu se poate una fără alta! Formarea și competențele teoretice, dacă nu le exersezi în practica clinică, în relația cu pacienții, rămân simple achiziții. De asemenea, a lucra cu cineva, fără să cunoști și să stăpânești foarte bine ceea ce faci, este periculos și neetic. Desigur, prima regulă este să nu faci rău (mai rău) pacientului, dar este important ca ceea ce faci să faci bine, să aibă impact și valoare, să ducă la o schimbare pozitivă în viața pacientului. Aș putea da un exemplu care să evidențieze cel mai bine coexistența celor două aspecte: teoria și practica. Cu câțiva ani în urmă, la solicitarea spitalului de a lucra și cu pacienții oncologici aflați în stadiul terminal al bolii, am făcut o formare în îngrijiri paliative. Aș fi putut spune că experiența și pregătirea mea de până atunci, ca psiholog clinician și psihanalist, m-ar fi ajutat suficient să lucrez cu acest tip de pacienți, cunoșteam ce înseamnă experiențele de pierdere, simptomele care apar, travaliul de doliu care este necesar să fie făcut. Cu toate acestea, noua formare, specifică în îngrijiri paliative, m-a ajutat foarte mult și consider că m-a îmbogățit, atât profesional, cât și personal. Am aflat multe nu doar despre fenomenul biologic, natural și inevitabil al morții, degradarea și decompensarea finală a organelor din corp, dar am înțeles mult mai bine necesitatea abordării holistice a pacientului, suferința totală – fizică, psihică, spirituală și socială – cu care acesta se confruntă. Iar toată această suferință a pacientului este necesar să fie conținută și susținută de o echipă de specialiști având diferite specializări: medici, asistenți medicali, psiholog, kinetoterapeut, nutriționist, asistent social și, nu în ultimul rând, preotul, în calitate de consilier spiritual. A ne confrunta cu pierderea pacienților, precum și a persoanelor dragi din viața noastră și cu propria noastră mortalitate, activează în noi o puternică angoasă de moarte și declanșează apărări multiple. De aceea, această formare în îngrijiri paliative mi-a permis să-mi conțin mai bine propriile angoase și să pot lucra, cu deschidere și empatie, cu aceste persoane aflate în suferință.

Ați avut modele pe parcursul formării?

            Desigur, profesorii, specialiștii cu care intrăm în contact de-a lungul pregătirii noastre, în școală, facultate, evenimentele științifice la care participăm, formările și competențele pe care le căpătăm, au impact și își lasă amprenta asupra noastră. De la fiecare învățăm câte ceva, așa că eu nu pot să fiu decât recunoscătoare și să le mulțumesc tuturor celor cu care am lucrat și de la care am învățat. Totuși, doresc să numesc câteva persoane care au avut o importanță aparte pentru mine în formarea mea profesională, dar și personală. În procesul de formare psihanalitică, la Societatea Română de Psihanaliză, l-am cunoscut pe Dr. Giampaolo Kluzer din Milano. La vremea respectivă, formarea noastră a fost asigurată de o echipă de psihanaliști din străinătate, condusă de către acesta. Giampaolo a fost nu doar un foarte bun psihanalist de la care am învățat multe, dar în egala măsură, în calitatea mea de atunci, de candidat psihanalist în formare, m-am simțit văzută, înțeleasă, apreciată și încurajată de către el, ceea ce a însemnat mult pentru mine. Un alt coleg psihanalist, întâlnit la evenimentele științifice din străinătate, dar care a venit și în România, la unul din evenimentele organizate de noi, este Dr. Stefano Bolognini, din Bolognia, cel care a fost pentru mai mulți ani, președintele International Psychoanalytic Asociation, IPA. Asemeni lui Giampaolo, pe lângă discuțiile purtate, prezentările și cărțile pe care le-a scris, atenția și insightul pe care Stefano mi le-a oferit de-a lungul timpului, au contat enorm pentru mine. Amândoi, atât Giampaolo, cât și Stefano, au rămas doi colegi cu care comunic constant și în prezent; mai mult decât atât, amândoi mi-au devenit în timp prieteni dragi, prietenie pe care o prețuiesc și care mă îmbogățește enorm! Nu în ultimul rând, doresc să-l amintesc și pe Dr. Jean-Michel Quinodoz din Geneva, Elveția, de asemenea psihanalist, pentru mulți ani președintele Comisiei de etică din IPA, de la care am învățat ce înseamnă valoarea adevărului și cât de mult merită să lupt pentru acesta.

La rândul dumneavoastră, împărtășiți cunoștințele și experiențele clinice cu generațiile de psihologi aflați în anii de formare. Cum erați dumneavoastră în anii de studii, cum sunt ei astăzi?

            În fiecare generație, există tineri pasionați și entuziaști. Așadar, am bucuria că în fiecare serie de cursanți cu care lucrez, psihoterapeuți în devenire, să găsesc astfel de persoane, dornice să învețe și să se formeze cât mai bine, solid și temeinic.

            Legat de diferențe, aș spune că, în generațiile în care eu m-am format, a existat o mai mare implicare și apetență pentru activitățile de voluntariat. Îmi amintesc și acum, curiozitatea și entuziasmul cu care participam la diferite activități și evenimente în mod voluntar, fără să am alt beneficiu decât cunoașterea, îmbogățirea cu noi informații și abilități.

Ce sfat i-ați oferi unui tânăr la fel de pasionat de psihologie ca dumneavoastră?

            Să nu se grăbească, să nu încerce să ardă etapele, să aibă răbdare. Cel mai valoros și autentic mod de a reuși este pregătirea cât mai temeinică de-a lungul unui timp, care cel puțin în psihanaliză, dar și în formarea psihologului clinician, este de lungă durată. De exemplu, în formarea psihanalitică, sunt 4 ani de pregătire teoretică, cursuri, seminarii, clinică, urmați de pregătirea timp de câte doi ani, a două cazuri de supervizare, la care se adaugă și analiza personală pe care fiecare candidat/psihanalist în devenire, o face cu un psihanalist formator. Abia după aceea, putem vorbi de o finalizare a formării psihanalitice. Iată că deja vorbim de aproape 10 ani! Desigur, în tot acest timp, specialistul în devenire lucrează, de dorit ar fi cât mai mult în zona clinică, se pregătește, începe să aibă pacienții săi.

            Aș mai recomanda să nu încerce să facă mai mult decât competențele pe care le are în acel moment. A lucra cu mintea și emoțiile oamenilor necesită multă responsabilitate și este o întreprindere riscantă dacă nu stăpânim bine lucrurile. De fapt, dacă ne gândim puțin la specificul profesiei de psiholog clinician și mai ales, de psihanalist, este greu să ne imaginăm o persoană tânără, de 25 – 30 de ani, analizând probleme dificile cum ar fi pierderile din viața cuiva, boala, doliul, moartea. Pentru toate acestea este nevoie nu doar de pregătire temeinică și cunoaștere a proceselor psihice, dar și de experiență de viață personală, să fii capabil să procesezi experiențe dureroase, să ai capacitate de conținere psihică, să fi făcut travaliu unei suferințe și nu în ultimul rând, să poți accepta limitele inerente cu care ne confruntăm de-a lungul vieții.

Cu ce afecțiuni vă întâlniți cel mai des ca psiholog clinician?

            În cadrul spitalului Elias în care lucrez ca psiholog clinician de peste 20 de ani, cele mai frecvente afecțiuni psihice întâlnite sunt depresia, anxietatea și tulburările neurocognitive. De menționat că vorbim de un spital clinic general, cu pacienți somatici sau/și psihosomatici, care pot dezvolta secundar tulburări depresive sau anxioase, ci nu de un spital psihiatric, în care se tratează toată gama de afecțiuni psihice.

Cu ce specialități vă intersectați cel mai des ca psiholog clinician?

            În cadrul spitalului, la cabinetul de Psihologie, primim solicitări de pe toate secțiile, dar cele mai frecvente sunt din specialitățile medicale cum ar fi: Neurologia, Cardiologia, Endocrinologia, Pneumologia, Oncologia. De asemenea, primim solicitări pentru evaluări/intervenții psihologice pentru copiii însoțiți de părinți din Pediatrie, tinerele însărcinate de pe Ginecologie sau mămicile lăuze de pe Neonatologie.

Ce categorie de pacienți este mai delicată, dacă putem face o astfel de clasificare?

            Fiecare pacient te provoacă într-un fel sau altul, fie că este adult, copil sau vârstnic, pacienți cu patologii mai severe sau mai puțin severe. În cabinet (sau pe o secție, în salon) vezi o persoană, pacientul, pentru prima dată, care se află într-o stare de suferință fizică și psihică – emoțională sau/și cognitivă. Modul în care se derulează întâlnirea dintre tine, ca psiholog, și pacient este o experiență unică și irepetabilă. Și este de dorit ca, la sfârșitul acestei întâlniri, experiența avută să îi îmbogățească pe ambii parteneri ai relației terapeutice, pacientul și psihologul, în egală măsură. Dacă pacientul pleacă din cabinet cu o stare mai bună decât cea cu care a venit, mai ușurat, alinat, mai încrezător în sine, având o înțelegere mai bună asupra bolii și a stării sale generale, cu sentimentul că a fost văzut, înțeles și acceptat de către psiholog, atunci trăim cu adevărat o mare bucurie și satisfacție, iar experiența avută este importantă și valoroasă pentru amândoi. De cele mai multe ori, când pacienții ies din cabinet, se uită la mine, îmi zâmbesc și îmi spun „Mulțumesc”, la care răspund și eu cu un mare „Mulțumesc”. În fond, la sfârșitul fiecărei zile, când îmi pun întrebarea: „Ce bine ai făcut pe ziua de azi?” și îmi vine în minte un pacient sau altul, consider că ziua respectivă a trecut cu rost și valoare.

Ce ne puteți spune despre „boala tăcută” – depresia? Este din ce în ce mai întâlnită în România sau mereu a fost la fel de răspândită? Ce ne puteți spune și despre tulburările de anxietate?

            Putem imagina o umbrelă mare care cuprinde tulburările afective, pornind de la stări de deprimare pe care le putem avea cu toții uneori, cu stări ușoare de tristețe și apatie, dar care trec în scurt timp, trecând prin tulburări mai intense, episoade depresive, cu prezența unor simptome specifice – tonus psihoafectiv scăzut, sentimente de inutilitate, de neajutorare, lipsa speranței și a orizontului, sentimente de vină exagerată, inapetență, fatigabilitate, tulburări ale somnului –, ajungând până la depresia severă, în care alături de simptomele prezentate se adaugă și gândurile recurente de moarte, ideația suicidară și chiar un comportament suicidar, cu tentative suicidare, în unele cazuri având final tragic.

            Ce este de înțeles însă ar fi faptul că depresia, cu toată gama de manifestări mai mult sau mai puțin intense, are întotdeauna legătură cu o pierdere din viața persoanei afectate. Poate fi vorba de pierderea unei persoane dragi, prin despărțire sau deces, pierderea locului de muncă, pierderea sănătății sau poate fi vorba de pierderi simbolice de tipul pierderii tinereții, a iluziilor, a visurilor, a gândurilor mărețe etc.

            Spre deosebire de tulburările depresive, declanșate, așa cum am spus, de o pierdere care a avut loc deja în viața persoanei, în anxietate, stările sunt declanșate de o serie de stresori din mediu, sau de pericole, reale sau imaginare, care duc la stări de neliniște și teama persoanei că ar putea pierde ceva ce are și la care ține. O persoană anxioasă își face permanent griji, aproape din orice, se îngrijorează pentru sine și cei apropiați, are o nevoie mare de control, se simte fragilă și vulnerabilă când nu mai are/sau crede că nu mai are acest control, în consecință, o astfel de persoană are o toleranță foarte scăzută la incertitudine, la lipsa predictibilității în viață. Va fi permanent în alertă, va încerca să se asigure/reasigure, să controleze cât mai mult situațiile în care se află. Ca atare, se dezvoltă o serie de simptome: o stare cvasipermanentă de tensiune, neliniște psihică, încordare musculară în corp, tendința de a acționa, corelată cu dificultăți de relaxare și stări de oboseală.

            În concluzie, atât depresia, cât și anxietatea sunt declanșate de situații inerente din viața noastră, ne confruntăm cu toții cu pierderi, iar grijile de tot felul și stresorii din mediu ne creează neliniște și încordare. Ce face însă diferența este intensitatea cu care reacționăm la aceste situații, iar asta ține de vulnerabilitățile și sensibilitățile noastre.

            Nu știu dacă aceste tulburări au o frecvență mai mare în prezent, poate că da, având în vedere multiplele solicitări și provocări din societatea actuală, cred însă că ele sunt mai mult mediatizate și conștientizate de către populație în general.     

Au existat vreodată momente în care ați vrut să renunțați? Are și psihologul nevoie de un psiholog, la rândul său?

            Într-un spital, în calitate de psiholog clinician, te confrunți permanent cu suferința pacienților, fizică și psihică, cu boala și uneori, chiar cu moartea. Toate acestea pot să declanșeze angoase puternice și să mobilizeze multiple apărări în cadrul întregului personal medical, nu doar în cazul psihologului. Pot să apară stări de deprimare și de oboseală, un sentiment de futilitate a lucrurilor. Cu toate acestea, nu mi-am pus niciodată problema să renunț, deoarece, așa cum am spus, alături de aceste stări și angoase sunt și sentimentele de bucurie, satisfacție care dau sens și valoare muncii tale.

            La întrebarea dumneavoastră dacă psihologul are nevoie de un psiholog, la rândul său, răspunsul este categoric: Da! Tocmai pentru toate cele spuse înainte: expunerea la suferința celorlalți, angoasele puternice cu care ne confruntăm aproape că ne obligă să avem un dialog constant cu propriul sine, o conversație interioară cu stările noastre. Iar acest lucru este facilitat atât de discuțiile între colegi, dar mai ales, de un proces psihoterapeutic. Așa cum am spus, una din condițiile de bază în formarea ca psihanalist este dată de analiza personală pe care o faci cu un psihanalist formator. În procesul meu de formare ca psihanalist, am avut o analiză personală timp de cinci ani. Și în prezent, când mă confrunt cu o situație dificilă, vorbesc cu cineva, colegi apropiați mie, în care am încredere și știu că mă vor înțelege.

A început să fie văzută „cu ochi mai buni” vizita la psiholog?

            Cu siguranță, da, cel puțin în ultimii 10 ani, a crescut mult adresabilitatea și deschiderea către psihoterapie. La ora actuală, există o ofertă mare în această zonă, multe tipuri de abordări: psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia psihodinamică, psihanaliza, terapiile sistemice și multe altele, la care pot apela persoanele care caută să se cunoască mai bine, își doresc să se schimbe, să nu mai sufere, să scape de anumite simptome, în concluzie, să se simtă mai bine și să-și trăiască viața cu mai multă bucurie, satisfacție și împlinire.

            Vizita la psiholog nu mai este ceva perceput ca fiind rușinos, făcut eventual pe ascuns, nu mai înseamnă că ai probleme sau ești „nebun”. Dimpotrivă, este un demers asumat, care arată grija de sine și dorința de creștere și dezvoltare psihologică.

Este ceva ce nu v-am întrebat și doriți să adăugați?

            Întrebările dumneavoastră s-au referit în mare măsură la ceea ce am dorit să vă împărtășesc legat de activitatea mea, în calitate de psiholog clinician și psihanalist, lucru pentru care vă mulțumesc.

            De asemenea, doresc să vă mulțumesc că v-ați gândit și la activitatea altor specialiști, alții decât medicii. Din experiența mea de spital, de peste 20 de ani, sunt convinsă de efectul benefic pe care psihologul îl are asupra pacienților. De-a lungul timpului, mă bucur că am creat punți de legătură și relații solide cu colegii din spital, astfel încât rolul psihologului clinician să fie cât mai bine cunoscut, iar adresabilitatea către cabinetul de Psihologie să fie din ce în ce mai mare. Nu în ultimul rând, mulțumesc și cititorilor acestor rânduri, că au avut interesul și răbdarea de a le citi. Vă mulțumesc!