MEDICAMENTUL ÎN SECOLUL AL XXI-lea. ALOPATIE ȘI HOMEOPATIE ÎN ULTIMII 200 DE ANI.

res-shutterstock_7473916Autor: Acad. Prof. Dr. Docent DUMITRU DOBRESCU, UMF „Carol Davila”, București. Membru corespondent al Academiei Române, Membru titular al Academiei de Științe Medicale

A cerceta înseamnă a vedea ceea ce au văzut toți și a gândi așa cum nu a gândit nimeni.” (Albert Szent-Gyorgyi, „Bioenergetica”, 1957, citat de autor)

Rezumat

Eseul de față este inspirat de existența unei concepții personale a autorului cu privire la homeopatie. Conform acestei concepții, HOMEOPATIA = FARMACOLOGIA HOMEOPATĂ = FARMACOLOGIA ECOLOGICĂ.

Autorul pornește de la ideea că medicamentul homeopat este condiția indispensabilă pentru existența homeopatiei, baza pe care este conceput și construit întregul edificiu al homeopatiei. Totodată, este demonstrată analogia evidentă dintre medicamentul homeopat și cel alopat. Întrucât homeopatia este sinonimă cu farmacologia homeopată, este, evident, mai mult decât o „metodă terapeutică” sau o „medicină alternativă”, așa cum, în mod greșit, a fost și încă este concepută.

În lumina noii descoperiri, ea este o știință medicală, știința medicamentului homeopat. Această idee justifică o analiză mai largă a conceptului de medicament și a celor două forme concrete de existență a acestuia (medicament alopat și medicament homeopat).

Analiza demonstrează fapte și realizări definitorii din perioada de la finele secolului al XVIII-lea și din epoca actuală („Trecut”), la începutul secolului al XXI-lea („Prezent”). Pe baza datelor din aceste două capitole, autorul propune o incursiune în viitor („Perspective”). Eseul scoate în evidență faptul că bazele conceptuale ale farmacologiei homeopate experimentale au fost puse de Hahnemann, iar bazele farmacologiei homeopate ca știință medicală, de autorul eseului.

În această primă Notă, prezentăm numai Introducerea și punctul 1, Cunoaștere și cercetarea științifică.

Cuvinte cheie: alopatie, homeopatie, farmacologie homeopată, farmacologie ecologică

Résumé

Cet essai est inspiré par l’existence dh point de vue personnel de l’auteur sur l’homéopathie. Selon ce point de vue, lʼHoméopathie = la pharmacologie homéopathique = la pharmacologie ecologique.

L’auteur part de l’idée que le médicament homéopathique est la condition préalable à l’existence de l’homéopathie, la base sur laquelle est conçu et construit tout l’édifice en homéopathie. En même temps, est démontrée et évidente lʼanalogie entre le médicament allopathique et celui homéopathique. Étant donné que lʼhoméopathie est synonyme à la pharmacologie homéopathique, elle est, évidemment, plus qu’une „méthode thérapeutique” ou „une médecine alternative” comment, erronément, elle était et est toujours conçue.

À la lumière de ces nouveaux résultats, elle est une science médicale, la science du médicament homéopathique. Cette idée justifie une analyse plus large du concept du médicament et des deux formes concrètes de son existence (le médicament allopathique et le médicament homéopathique).

L’analyse démontre des faits et des réalisations définissant au cours de la fin du XVIIIe siècle et l’ère actuelle („le Passé”), au début du XXI siècle („Présent”). Sur la base des données de ces deux chapitres, l’auteur propose une incursion dans l’avenir („Perspectives”). L’essai met en évidence que les fondements conceptuels de la pharmacologie homéopathique expérimentale ont été faites par Hahnemann et les bases de la pharmacologie homéopathe, en tant que science médicale, par l’auteur de l’essai.

Dans cette première Note, nous ne présentons que l’Introduction et le point 1, Le savoir et la recherche scientifique.

Mots-clés: allopathie, homéopathie, pharmacologie homéopathique, pharmacologie écologique

INTRODUCERE. Acest eseu este gândit și construit având la bază o concepție fundamentală privind progresul în cercetarea științifică și în cunoașterea umană, concepție exprimată magistral de biochimistul american de origine maghiară Albert Szent-Gyorgyi, în lucrarea sa „Bioenergetica” (1957): „A cerceta înseamnă a vedea ceea ce au văzut toți și a gândi așa cum nu a gândit nimeni”. Pentru eseul nostru, pornesc de la „ceea ce au văzut toți”, și anume că tratamentele homeopate se fac prin prescrierea medicamentelor homeopate. Dar gândesc „așa cum nimeni nu a gândit”: că medicamentul homeopat este condiția indispensabilă pentru existența homeopatiei, este baza pe care este construit întregul edificiu al homeopatiei.

Evidențierea realității medicamentului homeopat este, totodată, evidențierea existenței unui al doilea tip de medicament, alături de cel utilizat în mod curent în terapeutica din toată lumea, medicamentul alopat. Numele comun de medicament, pentru cele două forme concrete de existență a lui, este expresia unui concept comun de medicament. Cele două forme ale medicamentului sunt analoge (au origine, funcții, structură asemănătoare).

Pe de altă parte, este cunoscută existența științei medicale a medicamentului alopat, farmacologia (alopată). Prin analogie, trebue să existe și o știință a medicamentului homeopat, farmacologia homeopată, despre care, din păcate, încă nu s-a vorbit, dar care va trebui să intre cât mai repede în patrimoniul științific internațional, pentru restabilirea adevărului și repararea uneia dintre marile greșeli ale medicinii.

Din cele expuse rezultă că există o singură farmacologie, ca expresie a conceptului unic de medicament, cu două ramuri, corespunzătoare celor două tipuri de medicament. Eseul de față conține o analiză a homeopatiei de pe pozițiile farmacologiei, analiză din care au reieșit concluzii de mare interes. Organizația Mondială a Sănătății definește medicamentul ca „orice substanță sau produs utilizat sau destinat a fi utilizat în vederea modificării sau studierii unui sistem fiziologic sau unei stări patologice, în interesul subiectului căruia îi este administrat”.

Legea fundamentală generală a medicamentului, care nu cunoaște nicio excepție, este: „medicamentul acționează asupra funcțiilor organismului, pe care le modifică în sens pozitiv (stimulator) sau negativ (inhibitor)”. Eseul de față conține o analiză a homeopatiei de pe pozițiile farmacologiei, analiză din care au reieșit concluzii de mare interes. Niciun medicament nu poate crea funcții noi în organism. Subliniez că definiția medicamentului și legea lui fundamentală generală sunt aceleași, atât pentru medicamentul alopat, cât și pentru cel homeopat. Acțiunile fiecăreia dintre cele două forme concrete de medicament se manifestă ca expresii ale celor două legi fundamentale specifice, care se subordonează legii fundamentale generale a farmacologiei.

Medicamentele alopate acționează pe baza „legii contrariilor” și a „legii dozelor ponderale”, care sunt legi fundamentale ale farmacologiei alopate. Din punctul de vedere al practicii medicale, ALOPATIA este o metodă terapeutică și înseamnă TERAPIE CU MEDICAMENTE ALOPATE sau FARMACOTERAPIE ALOPATĂ. Din punct de vedere științific, ALOPATIA este FARMACOLOGIA MEDICAMENTELOR ALOPATE. Aceasta cuprinde toate cunoștințele despre medicamentele alopate, în afară de Farmacoterapie și Farmacocinetică, Farmacodinamie, Farmacotoxicologie, Farmacografie, Farmacoepidemiologie. Aceste capitole sau subramuri ale farmacologiei s-au format în timp, ca urmare a creșterii enorme a volumului și diversității cunoștințelor despre medicamente. Din punct de vedere conceptual, ALOPATIA este o doctrină medicală bine definită (doctrină = totalitatea principiilor unui sistem științific). Medicamentele alopate acționează pe baza „legii contrariilor” și a „legii dozelor ponderale”, care sunt legi fundamentale ale farmacologiei alopate. Medicamentele homeopate acționează pe baza „legii similitudinii” și „legii dozelor subponderale și/sau infinitezimale”, care sunt legi fundamentale ale farmacologiei homeopate.

Din punctul de vedere al practicii medicale, HOMEOPATIA este o metodă terapeutică și înseamnă TERAPIE CU MEDICAMENTE HOMEOPATE sau HOMEOTERAPIE sau FARMACOTERAPIE HOMEOPATĂ. Din punct de vedere științific, HOMEOPATIA este FARMACOLOGIA MEDICAMENTELOR HOMEOPATE. Aceasta înseamnă că, în vorbirea curentă, când se pronunță homeopatie, se omite, în mod nejustificat și eronat faptul că pentru această terapie sunt necesare și celelalte aspecte, menționate mai sus, la medicamentele alopate.

Din punct de vedere conceptual, HOMEOPATIA este o doctrină medicală, comparabilă pe multiple planuri cu alopatia, cu care formează o unitate, definitorie pentru domeniul medicamentului. Sunt interesante de evidențiat diferențele în percepția celor două tipuri de medicamente, atât din partea medicilor și farmaciștilor, cât și a populației.

ALOPATIA este, practic, singura terapie științifică cu medicamente, practicată în toată lumea. Cu toate acestea sau tocmai de aceea, nimeni nu vorbește de existența ei. O mare parte din medici nu cunosc că există termenul de alopatie și semnificația lui. Medicamentele alopate sunt acceptate ca ceva firesc, inevitabil, precum alimentele sau apa. Când se rostește homeopatie, aproape totdeauna apar reacții, cel mai adesea negative. Inexplicabil este faptul că aceste reacții negative nu sunt, mai niciodată, justificate, pentru că se manifestă în totală necunoștință, din partea unora din afara sau din interiorul sistemului medical. Mai mult, sunt numeroși oameni care duc chiar o luptă contra homeopatiei, sub diverse forme. Indiferent care ar fi aceste forme, lupta lor este absurdă, pentru că este, în realitate, o luptă contra naturii, având în vedere că homeopatia reprezintă o aplicare a unor legi ale naturii în domeniul sănătății. Justificată este numai lupta cunoscătorilor homeopatiei pentru progresul ei permanent, împotriva numeroaselor aspecte care reprezintă rămâneri în urmă față de medicina modernă.

Se impune a scoate în evidență că, ținând seama de legile naturii, existența celor două tipuri de medicamente, alopate și homeopate, este o necesitate obiectivă. Ambele trebuie să existe, și numai ele, fiind singurele posibile, ca o concretizare, în plan farmacologic, a fenomenului hormesis. Acest fenomen, existent în natură, exprimă capacitatea substanțelor de a avea, asupra organismelor vii, două tipuri de acțiuni, fazice, opuse, în funcție de concentrație. Fenomenul este tradus în legea Arndt-Schulz, cunoscută de mult timp de fiziologi și farmacologi, dar, în mod inexplicabil, insuficient explorată și exploatată. Fenomenul hormesis este expresia, în domeniul medicamentului, a unui fenomen mai larg, dualitatea, prezent în multe lucruri și fenomene care au două stări (fețe, componente) opuse, inseparabile.

Dualitatea (coexistența a două principii sau două elemente diferite, opuse; calitatea a ceea ce este dublu sau prezintă o natură dublă) se găsește în cele mai diferite structuri și fenomene: particule elementare ale atomului (electron-pozitron), anion-cation, acid-alcalin, oxidare-reducere, pozitiv-negativ, fața internă-fața externă a membranei celulare, depolarizare-repolarizare, excitație-inhibiție, atracție-respingere, față-verso.

Timpul are viitor și trecut. Timpul trece instantaneu între viitor (plus infinit) și trecut (minus infinit). Prezentul este momentul ipotetic, fără durată în timp, teoretic, al trecerii viitorului în trecut. Este dovada incontestabilă a existenței efemere a tot ce există în natura văzută. Spațiul este definit prin trei dimensiuni, dar fiecare din acestea are două componente inseparabile (sus-jos, dreapta-stânga, față-spate). Dualitatea în domeniul medicamentului există sub forma legii similitudiniilegea contrariilor, deci homeopatie-alopatie. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, se foloseau „substanțe medicinale”, în doze ponderale, precursoarele primului tip de medicamente, cele alopate.

HAHNEMANN (Samuel, 1755-1843, medic german, bibliotecar al Baronului S. Brukenthal la Sibiu) a descoperit întâmplător al doilea tip de medicamente, cele homeopate. Dată fiind existența în natură a fenomenului obiectiv hormesis, putem spune că al doilea tip de medicamente trebuia căutat, în mod deliberat, de către farmacologi, chiar dacă nu ar fi existat descoperirea lui Hahnemann.

Ca o ironie a destinului, de 200 de ani, de când acest al doilea tip de medicamente este cunoscut, farmacologii și clinicienii alopați se întrec pe ei înșiși într-o atitudine irațională și nu vor să-l accepte. Aceasta deși, după un raționament simplu, folosirea oficială numai a medicamentelor alopate înseamnă optarea deliberată pentru valorificarea a jumătate din potențialul terapeutic oferit de natură și renunțarea, cu bună știință, la cealaltă jumătate.

Este deosebit de important de subliniat că alopatia și homeopatia s-au născut, cam în aceeași perioadă, sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul celui de al XIX-lea, ca două surori, cu origine comună. Ele provin din „MATERIA MEDICA” (=„substanțe medicinale”), știința medicală care, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, studia „substanțele medicinale”, majoritatea produse vegetale, mai puține substanțe chimice naturale și produse animale, folosite în terapia de atunci. Noțiunea de „medicament” nu era cunoscută.

Procesul cunoașterii a avut o evoluție normală pentru „MATERIA MEDICA”, transformată ulterior în FARMACOGNOZIE și FITOTERAPIE. August Friederich Fluckiger (1828-1894), docent la Universitatea din Berna, a definit viitoarea farmacognozie. Împreună cu farmacologul englez Daniel Hanburg, au scris un tratat de farmacognozie și Histoire des drogues d’origine vegetale (1878), ultima considerată farmacognozie în accepțiunea admisă astăzi.

Evoluție normală a avut și alopatia, ca știință a medicamentului alopat. Numai homeopatia a avut, din nefericire, o evoluție anormală, așa cum vom vedea în Nota 2. O rememorare a principalelor repere din istoria medicamentului oferă o ocazie deosebită de a evidenția importanța excepțională a modului în care a fost concepută știința, în general, și științele medicale, în particular, de către oamenii implicați în domeniul medicamentului și a rolului hotărâtor conferit de folosirea deliberată și înțeleaptă a acestor științe de către alopatie sau refuzul folosirii științelor, de către homeopatie. Rezultatul: alopatia a avut o dezvoltare impetuoasă pe toate planurile, în timp ce homeopatia s-a caracterizat mai curând prin stagnare. Mai mult, dacă existența celor două tipuri de medicamente și terapii este o realitate logică și benefică, este de neînțeles existența atitudinii ireconciliabile la mulți dintre adepții fiecăreia din cele două tabere („alopatia SAU homeopatia”), dublată nu rareori de ostilitate sau, pentru alții, mai puțini, o atitudine de ignorare reciprocă.

Ca rezultat al acestei intoleranțe, se mai poate nota o discriminare absurdă în domeniul tratamentului prin medicamente a bolilor umane și veterinare, o pierdere imensă, inestimabilă, la scara întregii populații a lumii, la capitolul sănătate. Rivalitatea dintre alopatie și homeopatie s-ar putea numi „războiul de peste 200 de ani”, care continuă și azi și, poate, nu se va sfârși niciodată, pentru că ambele reprezintă fenomene ale naturii, imuabile, perene, nu născociri vremelnice ale minții omenești.

Deoarece, în mod obiectiv, ambele au dreptate, în acest război nu vor fi niciodată învingători și învinși. În schimb, profitând de situația fragilă a homeopatiei, menținută deliberat, ca un organism fragil, măcinat de diverse neîmpliniri, comparabil cu un organism bolnav, fără apărare, pe edificiul ei au proliferat numeroase excrescențe aberante, expresii ale celor mai bizare invenții ale minților căutătoare de originalitate cu orice preț. Se impune a sublinia că astfel de fenomene negative nu s-au manifestat în cazul alopatiei, care, prin evoluția ei permanent pozitivă, și-a păstrat vigoarea caracteristică unui organism tânăr, în continuă modernizare.

Eseul prezent încearcă să ofere o analiză obiectivă a evoluției ideilor și atitudinilor, în domeniul medicamentului, de la finele secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XXI-lea și să prezinte unele perspective, corelate cu faptele analizate.

Vom prezenta aspectele pe care le considerăm mai importante, grupate pe domeniile distincte ale medicamentului:

1. Cunoașterea și cercetarea științifică

2. Literatura de specialitate

3. Învățământul superior medical și farmaceutic

4. Practica medicală farmacoterapeutică

5. Producția și distribuția medicamentului

6. Trecutul. De la finele sec. al XVIII-lea la începutul sec. al XXI-lea

1. Cunoașterea și cercetarea științifică

1.1. Alopatia

La finele secolului al XVIII-lea erau cunoscute ca „substanțe medicinale” numai produse naturale, îndeosebi vegetale, mai puține minerale și animale. Erau precursorii medicamentelor alopate de mai târziu, unele produse cunoscute empiric, de la începuturile existenței umane. De aceea se poate spune că alopatia, ca metodă terapeutică, spre deosebire de homeopatie, nu are o dată când a fost descoperită. Important este că, urmând evoluția normală din toate ramurile științei, alopatia a cunoscut o dezvoltare neîntreruptă. În ultimele două secole, medicamentele ponderale au fost în centrul preocupărilor terapeutice, au avut o evoluție spectaculară, cu o permanentă și rapidă dezvoltare, comparabilă cu cele mai avansate domenii ale științei și tehnologiei și este în plină dezvoltare în prezent.

În cercetarea științifică, alopatia a traversat mai multe etape, care s-au succedat în ordine logică, în perfectă concordanță cu știința și tehnologia. Progresul a pornit de la observația că produsele vegetale conțin mai mult de 10 sau 20 de substanțe chimice diferite. Dintre acestea, numai puține erau responsabile de acțiunea terapeutică. Iar aceste „principii active” au structuri chimice precise. Procesul a trecut de la produsele vegetale brute la extractele lor totale, apoi la izolarea principiilor active ca substanțe chimice pure și utilizarea lor în terapeutică. A urmat obținerea de substanțe chimice de sinteză, atât a unora naturale, cât și, cele mai multe, necunoscute în natură.

Treptat, compușii organici de sinteză au înlocuit aproape complet produșii naturali. În ultima perioadă, accentul în producerea de molecule noi, active farmacodinamic, este pus pe obținerea prin biotehnologie. La remarcabila evoluție a medicamentelor alopate au contribuit în mare masură două grupe de specialiști în cercetarea medicamentului, farmacologi și chimiști. O privire obiectivă asupra evoluției alopatiei, la începutul sec. al XXI-lea, arată o situație contradictorie. Pe de o parte, apare o dezvoltare impetuoasă, care a contribuit, alături de creșterea bunăstării materiale și de progresul tehnic, la îmbunătățirea calității vieții și prelungirea duratei vieții. Pe de altă parte, sunt indicii evidente ale unor neajunsuri cronice, care sunt ignorate și deci nu se întreprinde nimic pentru înlăturarea lor.

Colosul mondial al cercetării alopate nu poate scoate anual mai mult de 3-5 molecule noi, care să reprezinte un progres științific real. În schimb, se înmulțesc îngrijorător produsele generice, simple copii. Pentru obținerea de structuri chimice noi, se risipesc inutil imense mijloace financiare, inteligență și timp și se obțin substanțe care nu se deosebesc esențial de cele existente. În grupa beta-blocante, de exemplu, există peste 50 de substanțe active, repartizate în trei subgrupe farmacodinamice, iar numărul preparatelor farmaceutice cu aceste substanțe este imens. Numai propranololul are peste 100 de preparate.

Un alt aspect, la fel de negativ, este numărul mare și gravitatea efectelor adverse ale medicamentelor alopate. Aceste aspecte evident negative sunt factori care contribue direct la poluarea mediului intern al organismului uman și la existența unei patologii medicamentoase. Amploarea fenomenului advers a determinat OMS, încă din anii ’70 ai secolului trecut, să înființeze un Centru Internațional pentru Farmacovigilență și să recomande țărilor membre realizarea unor rețele naționale de farmacovigilență. Personal, în 1974, am înființat, împreună cu profesorul Petre Ionescu-Stoian (1909-1985), Rețeaua Națională de Farmacovigilență și o revistă de specialitate, „Farmacovigilența”, la care profesorul Stoian era redactor-șef, iar eu, adjunct.

În 1981, am introdus pentru prima dată în lume, într-o carte de Farmacologie, un capitol de Farmacoepidemiologie, iar, ulterior, am conceput necesitatea unei Farmacologii ecologice, care nu poate fi decât Farmacologia homeopată (Dobrescu, 1981).

1.2. Homeopatia

Fundamentarea homeopatiei de către Hahnemann, la sfârșitul sec. al XVIII-lea, a fost unul dintre cele mai importante momente din istoria medicinei și chiar a umanității, fiind vorba despre descoperirea celui de-al doilea tip de medicamente, care trebuie considerată ca o descoperire epocală pentru umanitate. Titlul primei comunicări a lui Hahnemann în Journal de Hufeland (1796) a fost: „Eseu asupra unui nou principiu privind descoperirea virtuților vindecătoare ale substanțelor medicinale” [6].

Principiul nou era legea similitudinii. Este limpede că Hahnemann nu a legat descoperirea sa de structurile organismului (anatomie), nici de funcțiile lui (fiziologie) sau de activități clinice, ci de „substanțele medicinale”, care aveau să se numească, mai târziu, medicamente. Dacă se înțelege acest adevăr de necontestat, este absolut clar că, din punctul de vedere al medicinei, legea similitudinii nu poate fi decât o lege din domeniul medicamentului, deci al Farmacologiei. Nu poate exista niciun argument care să o plaseze într-un alt domeniu al științelor medicale.

Este surprinzător faptul că această descoperire a celui de al doilea tip de medicamente a trecut neobservat până în zilele noastre. Homeopatia a fost considerată de la început o „metodă terapeutică”, de aici decurgând toate neajunsurile din cauza cărora homeopatia a avut o evoluție total nepotrivită cu valoarea ei. Pentru mulți, homeopatia nici nu este o știință. Ea s-a închistat în tradiționalism, neexistând în istoria omenirii o altă ramură de știință cu o situație comparabilă. Interpretarea inițială a homeopatiei a fost potrivită nivelului scăzut al cunoștințelor medicale din acea epocă. De această percepție este legată și catalogarea ulterioară a homeopatiei ca „medicină alternativă”, profund greșită. Aceste interpretări au generat două enorme greșeli și deservicii aduse științelor medicale și sănătății populației:

a) lipsirea bolnavilor de o categorie de medicamente active, deosebit de utile, cele homeopate;

b) posibilitatea iresponsabilă ca, în unele țări, homeopatia și medicamentele homeopate să poată fi practicată, respectiv prescrise de persoane care nu au pregătire medicală universitară.

Din această situație, care are aspectul de coșmar pentru sănătatea publică, nu se poate ieși decât într-un singur fel, recunoașterea homeopatiei ca știință medicală, ca Farmacologie homeopată, și intrarea ei în viața societății, cu drepturi depline, alături de alopatie. De la început, cercetările în homeopatie s-au făcut pe omul sănătos și s-au studiat produse vegetale brute, preparate prin tehnici specifice. A fost o noutate absolută, care a reprezentat nașterea farmacologiei experimentale. Această noutate, împreună cu descoperirea legii similitudinii, ca o lege fundamentală, trebuie considerate ca baze ale Farmacologiei homeopate de azi, puse de Hahnemann. Astfel de cercetări au continuat până în zilele noastre.

În aceeași perioadă, în care alopatia a traversat perioade succesive de progres, ținând pasul cu științele fundamentale și cele medicale, homeopații nu s-au gândit și nu au acceptat să izoleze și să studieze principiile active vegetale, continuând folosirea extractelor brute. Din acest punct de vedere, homeopatia se află în prezent în situația alopatiei de la începutul secolului al XIX-lea. Aceasta este o mare greșeală. Pe de o parte, extractele totale au o compoziție complexă, cu multe substanțe, care diferă atât calitativ, cât mai ales cantitativ, în funcție de locul unde au crescut plantele, perioada și ora recoltării, condițiile de prelucrare etc. Pe de altă parte, substanțele din extracte acționează la nivel celular și molecular, rezultând interacțiuni imposibil de cunoscut. Este de așteptat ca principiile active pure să aibă efecte terapeutice superioare. În literatură nu există date privind această problemă. O singură mențiune, în cartea lui Blăjeni (1985), sugerează justețea raționamentului nostru. Blăjeni scrie: „În linii generale, remediile minerale și metalice sunt eficace mai ales în potențe mijlocii și înalte, pe când remediile animale și vegetale sunt eficace și adesea exclusiv active mai ales în potențe joase” [1]. Se poate deduce că remediile minerale și metalice, care sunt preparate din substanțe pure, sunt mai active decât cele vegetale.

Homeopaților li se poate reproșa și faptul că nu au acceptat decât prea puține substanțe chimice de sinteză. Cercetările științifice, efectuate în proporții incomparabil mai mici, în raport cu cele alopate, au reușit totuși să aducă dovezi obiective despre valoarea terapeutică a medicamentului homeopat.

Concluzii parțiale

Autorul, dl acad. dr. medic și farmacist D. Dobrescu, spune: „Aceste constatări duc la concluzia că homeopatia a înregistrat mai curând o stagnare, cu mențiunea că aceasta a fost deliberată, voită.

Ceea ce este mai rău este faptul că homeopații nu recunosc realitatea și consideră că au o atitudine pozitivă, o victorie, deși, în realitate, este o imensă pierdere, extrem de greu, dar nu imposibil, de recuperat”.

(Materialul, citit și adaptat Recomandărilor pentru Autori, a fost trimis Redacției de către Ana Carată)

(se continuă cu Nota 2, în numărul următor!)

Bibliografie

  1. BLAJENI, C.A. (1985), Homeopatia. Teorie și practică, București, Editura Litera, 394.
  2. BOIRON, C. (2007), L’Avenir de l’homeopathie, Paris, Albin Michel, 132.
  3. DOBRESCU D. (1981), Farmacoterapie, București, Editura Medicală, 183-195.
  4. DOBRESCU D. (2007), Farmacologie homeopată generală, București, Editura Minesan.
  5. GRIGORESCU E., SILVA F., De la Etnomedicinp la Fitoterapie, Iași, Editura Spiru Haret, 1997.
  6. xxx – HAHNEMANN S. (1989), Traité de Métière Médicale, Paris, Edition Similia.

Fii conectat la noutățile și descoperirile din domeniul medico-farmaceutic!

Utilizam datele tale in scopul corespondentei si pentru comunicari comerciale. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.




Comentarii

Utilizam datele tale in scopul corespondentei. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.

Politica de confidentialitate