Infecția cu virusul Epstein-Barr: simptome, diagnostic și tratament

Virusul Epstein-Barr (EBV) este un virus ADN dublu catenar din familia Herpesviridae, cu tropism predominant pentru limfocitele B. A fost identificat în 1964 și este unul dintre cele mai răspândite virusuri umane, aproximativ 90–95% dintre adulți prezentând dovezi serologice ale unei infecții anterioare. Se transmite în principal prin salivă și reprezintă agentul etiologic clasic al mononucleozei infecțioase. În majoritatea situațiilor, tratamentul infecției acute vizează simptomele și este de suport.

După infecția primară, virusul Epstein-Barr nu este eliminat complet, ci persistă latent în organism, în special în limfocitele B cu memorie. Această particularitate explică, de altfel, atât posibilitatea reactivării, cât și relația virusului cu anumite boli limfoproliferative și neoplazii.

Cauzele și factorii de risc pentru infecția cu virusul Epstein-Barr

Infecția este determinată de contactul cu virusul Epstein-Barr. Glicoproteinele anvelopei virale permit atașarea și pătrunderea EBV în celulele epiteliale și în limfocitele B. Odată ajuns în limfocitul B, virusul utilizează mecanismele celulare pentru replicarea propriului genom și poate induce transformarea celulelor infectate în limfocite B cu memorie, care constituie unul dintre principalele rezervoare ale infecției latente.

Virusul Epstein-Barr se transmite predominant prin salivă, motiv pentru care mononucleoza infecțioasă a fost denumită popular „boala sărutului”. Infectarea se poate produce însă și prin folosirea în comun a obiectelor contaminate cu salivă sau prin contact apropiat cu secrețiile unei persoane infectate. Mai rar, transmiterea a fost documentată prin sânge, transplant de organe și transplant de celule stem hematopoietice.

Vârsta la care se produce infecția primară cu virusul Epstein-Barr influențează tabloul clinic și simptomele asociate. La copiii mici, aceasta este frecvent asimptomatică sau determină simptome nespecifice. Atunci când prima expunere apare în adolescență sau la adultul tânăr, probabilitatea dezvoltării mononucleozei infecțioase este considerabil mai mare.

După episodul inițial, virusul Epstein-Barr persistă pe viață. Reactivările sunt în general controlate de sistemul imun și rămân asimptomatice la persoanele imunocompetente. Imunosupresia severă, inclusiv cea asociată transplantului, infecției HIV sau anumitor tratamente oncologice și imunosupresoare, reduce controlul limfocitelor T asupra celulelor infectate și favorizează proliferarea acestora.

Simptomele asociate infecției cu virusul Epstein-Barr

Manifestările variază de la infecția complet asimptomatică până la sindromul clasic de mononucleoză infecțioasă. Debutul poate fi progresiv, cu fatigabilitate, stare generală alterată și cefalee, urmate de tabloul clinic caracteristic. Cele mai frecvente simptome asociate sunt febra, faringita, adenopatiile cervicale și oboseala accentuată. Pot apărea și alte simptome, precum splenomegalie, hepatomegalie și erupții cutanate. Adenopatiile cervicale posterioare sunt sugestive pentru mononucleoză, deși nu sunt patognomonice.

Faringita poate fi intensă, cu hipertrofie amigdaliană și exsudat, motiv pentru care infecția este uneori confundată inițial cu o amigdalită bacteriană. Splenomegalia are importanță clinică deoarece crește riscul de ruptură splenică în perioada acută. Din punct de vedere biologic, sunt caracteristice limfocitoza și prezența limfocitelor atipice în sângele periferic.

Pot apărea creșteri moderate ale transaminazelor, reflectând afectarea hepatică asociată infecției. Majoritatea pacienților cu mononucleoză prezintă simptome care se ameliorează în aproximativ 2–4 săptămâni, dar fatigabilitatea poate persista săptămâni sau chiar luni. Persistența acestor simptome timp de peste 6 luni impune reevaluarea diagnosticului și identificarea altor potențiale cauze ale fatigabilității cronice.

Simptomele și particularitățile infecției cu virusul Epstein-Barr la copii

La copilul mic, infecția primară cu virusul Epstein-Barr este adesea discretă, cu simptome ușoare. Febra moderată, iritabilitatea, fatigabilitatea, faringita sau adenopatiile pot fi singurele simptome și nu formează întotdeauna tabloul tipic de mononucleoză. Pe măsură ce vârsta crește, prezentarea clinică începe să semene cu cea a adolescentului și adultului tânăr: febră, faringită exsudativă, adenopatii cervicale, splenomegalie și astenie importantă.

Diagnosticul serologic necesită o atenție suplimentară la copiii mici. Testele bazate pe anticorpi heterofili prezintă sensibilitate redusă la această grupă de vârstă, astfel încât un rezultat negativ nu exclude infecția. În cazurile sugestive clinic este preferată determinarea anticorpilor specifici pentru virusul Epstein-Barr.

Prognosticul infecției este în general favorabil. O complicație importantă la copii este însă obstrucția căilor respiratorii prin hipertrofie amigdaliană și edem al țesuturilor faringiene. Deși rară, aceasta impune evaluare de specialitate și tratament cât mai rapid.

Infecția cu virusul Epstein-Barr și riscul oncologic asociat

Virusul Epstein-Barr este recunoscut drept un virus oncogenic uman. Această clasificare nu înseamnă că persoanele infectate dezvoltă în mod obișnuit cancer. Dimpotrivă, infecția este aproape universală, iar numai o proporție foarte mică dintre persoanele infectate dezvoltă ulterior o malignitate asociată infecției cu virusul Epstein-Barr.

Virusul este implicat în patogeneza unor limfoame și neoplazii epiteliale, între care limfomul Burkitt, o parte dintre limfoamele Hodgkin, anumite limfoame difuze cu celule B mari, bolile limfoproliferative posttransplant, carcinomul nazofaringian și un subset de adenocarcinoame gastrice. Organizația Mondială a Sănătății include virusul Epstein-Barr printre agenții infecțioși carcinogeni relevanți pentru povara globală a cancerului.

Oncogeneza presupune sinergia dintre persistența virală, susceptibilitatea gazdei, răspunsul imun și alți factori biologici sau de mediu. Proteina virală LMP1 mimează anumite semnale celulare care promovează supraviețuirea și proliferarea limfocitelor B, în timp ce EBNA1 contribuie la menținerea genomului viral în celula infectată.

Virusul Epstein-Barr utilizează și mecanisme de evaziune imună, care permit celulelor infectate să evite parțial supravegherea imunologică. În condiții favorabile, aceste mecanisme pot contribui la proliferare celulară persistentă, acumularea modificărilor genetice și transformarea neoplazică.

Infecția cu virusul Epstein-Barr și patologia tiroidiană

Relația dintre infecția cu virusul Epstein-Barr și bolile tiroidiene este investigată activ. Unele studii au identificat titruri mai mari de anticorpi anti-EBV, ADN viral sau proteine virale în țesuturile unor pacienți cu tiroidită Hashimoto și boala Graves. Au fost propuse mecanisme precum activarea policlonală a limfocitelor B, persistența virală și întreținerea inflamației locale.

Aceste rezultate susțin ipoteza că virusul Epstein-Barr ar putea acționa ca factor contributiv la apariția bolilor tiroidiene autoimune la persoanele susceptibile genetic, dar nu demonstrează că virusul reprezintă o cauză directă sau suficientă pentru dezvoltarea tiroiditei Hashimoto ori a bolii Graves.

Markerii pentru infecția cu virusul Epstein-Barr au fost identificați și în unele neoplazii tiroidiene, iar relația dintre virus și carcinogeneza tiroidiană este studiată. Dovezile disponibile rămân însă insuficiente pentru a considera infecția cu virusul Epstein-Barr o cauză stabilită a cancerului tiroidian.

Analizele necesare pentru a diagnostica infecția cu virusul Epstein-Barr

Diagnosticul mononucleozei infecțioase poate fi susținut de tabloul clinic, hemoleucogramă și testele serologice. Hemoleucograma evidențiază frecvent leucocitoză cu limfocitoză și limfocite atipice, iar probele hepatice pot demonstra creșterea transaminazelor.

Testarea anticorpilor heterofili este rapidă, dar prezintă limitări, în special la copiii mici și în fazele precoce ale infecției. CDC precizează că testul Monospot nu este recomandat ca metodă generală pentru confirmarea infecției cu virusul Epstein-Barr, deoarece poate produce atât rezultate fals–pozitive, cât și fals–negative.

Pentru diagnosticul specific se utilizează anticorpii față de antigenul capsidei virale (VCA). VCA-IgM apar precoce în infecția primară și dispar de regulă în câteva săptămâni, în timp ce VCA-IgG apar în faza acută și persistă toată viața.

Un alt marker este EBNA-IgG, care nu apare de obicei în faza acută, ci la câteva luni după infecție și ulterior persistă. Asocierea dintre VCA-IgM pozitiv, VCA-IgG pozitiv și EBNA negativ este sugestivă pentru infecția primară recentă, în timp ce VCA-IgG și EBNA pozitive indică în general o infecție veche cu virusul Epstein-Barr.

Alternative de tratament ale infecției cu virusul Epstein-Barr

Pentru mononucleoza infecțioasă necomplicată nu există în prezent un tratament antiviral specific care să scurteze în mod relevant evoluția clinică. Tratamentul de bază este suportiv și include repaus adaptat simptomelor, hidratare adecvată și medicamente antipiretice sau analgezice pentru febră și durere.

Antiviralele pot reduce replicarea și eliminarea virală pe cale orală în anumite condiții, dar nu au demonstrat un beneficiu clinic suficient pentru utilizarea de rutină în schema de tratament pentru mononucleoza necomplicată.

Corticoterapia nu este recomandată de rutină ca parte din tratament. Este rezervată unor complicații severe, precum obstrucția iminentă a căilor aeriene, anemia hemolitică severă sau alte manifestări imunologice majore. În perioada în care există splenomegalie trebuie evitate sporturile de contact și activitățile cu risc de traumatism abdominal, din cauza pericolului de ruptură splenică.

Complicații și riscuri asociate infecției cu virusul Epstein-Barr

Majoritatea infecțiilor cu virusul Epstein-Barr evoluează favorabil, chiar fără tratament, însă mononucleoza poate produce complicații rare, uneori severe. Ruptura splenică este una dintre cele mai periculoase. Apariția durerii abdominale acute, mai ales în hipocondrul stâng, asociată cu amețeală, hipotensiune sau alterarea stării generale necesită evaluare medicală imediată.

Obstrucția căilor respiratorii prin hipertrofia amigdalelor și edem faringian este rară, dar apare mai ales la copii și adolescenți. Formele severe pot necesita corticoterapie ca parte din schema de tratament și, excepțional, asigurarea invazivă a căii aeriene.

Printre complicațiile mai puțin frecvente se numără anemia hemolitică autoimună, trombocitopenia, miocardita, pancreatita, encefalita și alte manifestări neurologice. O complicație rară, dar gravă, este limfohistiocitoza hemofagocitară asociată infecției cu virusul Epstein-Barr, caracterizată prin activare imună excesivă și inflamație sistemică severă.

Pe termen lung, principala particularitate biologică a infecției este persistența virală pe viață. Pentru majoritatea persoanelor aceasta nu generează probleme clinice, însă sinergia dintre latența infecției cu virusul Epstein-Barr, imunosupresie și susceptibilitatea individuală explică asocierea virusului cu anumite boli limfoproliferative și neoplazii.

Tocmai de aceea, interpretarea serologiei pentru virusul Epstein-Barr trebuie făcută în contextul clinic al pacientului: prezența anticorpilor IgG indică, în cele mai multe cazuri, contactul anterior cu un virus extrem de răspândit și nu existența unei boli active.

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Bibliografie:

1. BalfourJr HH. The burden of Epstein-Barr virus infections in children. J Pediatr (Rio J). 2022 Mar-Apr;98(2):115-116. doi: 10.1016/j.jped.2021.06.001. Epub 2021 Jul 1. PMID: 34217689; PMCID: PMC9432191. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC9432191/;
2. Damania B, Kenney SC, Raab-Traub N. Epstein-Barr virus: Biology and clinical disease. Cell. 2022 Sep 29;185(20):3652-3670. doi: 10.1016/j.cell.2022.08.026. Epub 2022 Sep 15. PMID: 36113467; PMCID: PMC9529843. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC9529843/;
3. Hoover K, Higginbotham K. Epstein-Barr Virus. [Updated 2023 Aug 8]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2026 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK559285/;
4. Huang W, Bai L, Tang H. Epstein-Barr virus infection: the micro and macro worlds. Virol J. 2023 Oct 2;20(1):220. doi: 10.1186/s12985-023-02187-9. PMID: 37784180; PMCID: PMC10546641. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC10546641/;
5. Patel PD, Alghareeb R, Hussain A, Maheshwari MV, Khalid N. The Association of Epstein-Barr Virus With Cancer. Cureus. 2022 Jun 25;14(6):e26314. doi: 10.7759/cureus.26314. PMID: 35911302; PMCID: PMC9314235. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC9314235/;
6. Wang Z, Chang X, Cheng X. Epstein-Barr virus in thyroid disease: an integrated immunovirological perspective. Front Immunol. 2025 Oct 28;16:1687214. doi: 10.3389/fimmu.2025.1687214. PMID: 41229422; PMCID: PMC12602404. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC12602404/;
7. Yu H, Robertson ES. Epstein-Barr Virus History and Pathogenesis. Viruses. 2023 Mar 9;15(3):714. doi: 10.3390/v15030714. PMID: 36992423; PMCID: PMC10056551. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC10056551/.

 

 

Foto: Shutterstock