Reabilitarea pacientului cu osteoporoză

Osteoporoza este o patologie scheletică sistemică, caracterizată prin scăderea rezistenței osoase și creșterea riscului de fractură de fragilitate. Din perspectiva medicinei fizice și de reabilitare, osteoporoza trebuie abordată nu doar ca boală a densității minerale osoase, ci ca sindrom clinic complex, în care fragilitatea osoasă se asociază cu sarcopenie, dezechilibru, durere, accentuarea cifozei fiziologice sau hipercifoză, risc de cădere, frică de mișcare și pierderea autonomiei funcționale.

Pacientul cu osteoporoză – introducere

Datele europene arată că osteoporoza și fracturile de fragilitate reprezintă o povară majoră pentru sistemele de sănătate. Raportul SCOPE 2021 a estimat că, în UE27+2 (27 de țări ale comunității europene, la care se adaugă Regatul Unit și Elveția), se produc anual aproximativ 4,3 milioane de fracturi de fragilitate noi, echivalentul a peste 11.000 de fracturi pe zi, subliniind importanța prevenției primare și secundare [1]. În acest context, reabilitarea medicală devine o componentă fundamentală a managementului osteoporozei, alături de tratamentul farmacologic, corectarea deficitului de vitamina D și calciu, nutriția adecvată, prevenția căderilor și monitorizarea comorbidităților.

Pentru medicul de medicină fizică și reabilitare medicală, întrebarea centrală nu este doar cât de fragil este osul, ci și cât de sigur se mișcă pacientul, cât de mare este riscul de cădere, ce mișcări cresc riscul de fractură și cum poate fi menținută autonomia funcțională. Astfel, recuperarea pacientului cu osteoporoză nu este o intervenție adjuvantă, ci o strategie activă de prevenție a fracturii, de conservare a funcției și de menținere a calității vieții.

Osteoporoza – de la diagnostic densitometric la diagnostic funcțional

Diagnosticul osteoporozei se bazează pe evaluarea densității minerale osoase prin DEXA, pe identificarea fracturilor de fragilitate și pe estimarea riscului de fractură prin factori clinici și instrumente validate, cum este FRAX. Ghidul NOGG 2024 recomandă evaluarea riscului de fractură la femeile aflate în postmenopauză și la bărbații cu vârsta peste 50 de ani, în special în prezența factorilor clinici de risc, a fracturilor anterioare sau a comorbidităților relevante [2].

Totuși, în practica de reabilitare, diagnosticul densitometric trebuie completat printr-un diagnostic funcțional. Două paciente cu același scor T pot avea profiluri de risc complet diferite: una poate fi activă, stabilă, fără căderi și fără durere, în timp ce alta poate prezenta sarcopenie, hipercifoză, mers nesigur, durere vertebrală, polimedicație și căderi recurente. În primul caz, recomandarea de exercițiu poate fi mai activă și mai rapid progresivă; în al doilea, programul trebuie inițiat prudent, supravegheat, cu accent pe control postural, echilibru, prevenția căderilor și educație motorie.

Din această perspectivă, osteoporoza poate fi înțeleasă ca intersecție între trei dimensiuni clinice: fragilitatea osoasă, fragilitatea musculară și funcțională, respectiv riscul de cădere.

Fractura apare frecvent la intersecția dintre os fragil și eveniment traumatic minor, cel mai adesea o cădere de la același nivel. Prin urmare, prevenția fracturii nu poate fi redusă la creșterea densității minerale osoase, ci trebuie să includă intervenții asupra forței, echilibrului, mersului, posturii, mediului de viață și comportamentului motor.

Cum trebuie să evaluăm pacientul cu osteoporoză?

Evaluarea pacientului osteoporotic trebuie să fie clinică, funcțională și multidimensională. Aceasta trebuie să răspundă la patru întrebări principale: care este riscul de fractură, există fracturi deja constituite, care este statusul funcțional al pacientului și ce nivel de exercițiu fizic este sigur și eficient.

Algoritm practic pentru medicul specialist

            În practica medicală, abordarea pacientului cu osteoporoză poate urma un algoritm simplu:

1. confirmarea riscului osos: DEXA, fracturi, FRAX, tratament, comorbidități;
2. excluderea fracturii recente: durere acută, scădere în înălțime, hipercifoză progresivă, durere la tuse sau strănut;
3. evaluarea funcțională: forță, echilibru, mers, transferuri, postură, frică de cădere;
4. stratificarea riscului: scăzut/moderat, înalt, foarte înalt;
5. prescrierea exercițiului: forță, echilibru, mers, postură, exerciții funcționale, educație;
6. prevenția căderilor: locuință, medicație, vedere, încălțăminte, mijloace auxiliare;
7. monitorizarea: durere, aderență, progresie, căderi, autonomie.

            Acest algoritm permite trecerea de la diagnosticul de osteoporoză la un plan concret de siguranță, mobilitate și funcție.

Concluzii

Osteoporoza nu trebuie redusă la scorul T. Pacientul osteoporotic trebuie evaluat funcțional, deoarece fractura de fragilitate apare prin interacțiunea dintre os fragil, deficit muscular, dezechilibru, cădere și mișcare executată în condiții de risc. Reabilitarea medicală are rol major în prevenirea fracturilor prin exercițiu fizic, antrenament de forță, echilibru, postură, educație și prevenția căderilor.

Exercițiul fizic trebuie prescris ca medicament, cu tip, doză, frecvență, intensitate, volum, progresie și contraindicații. Mișcarea nu trebuie interzisă, ci corect orientată. Flexia vertebrală încărcată, rotațiile bruște, manipulările agresive și exercițiile nesupravegheate, cu risc de cădere, trebuie evitate, mai ales la pacienții cu fracturi vertebrale sau risc înalt.

Articolul şi bibliografia integrale în revista Galenus, ediţia 200

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Foto: Shutterstock

Dr. Georgiana Tache

medic primar recuperare medicală