Sindromul impostorului, în actualitate

Sindromul impostorului cuprinde o gamă largă de sentimente depreciative și senzații de „fraudare”, legate de realizările personale, având la bază un set de preconcepții, distorsiuni cognitive și proiecții defavorabile cu privire la propriul succes și valorizarea socio-profesională. La baza acestui mecanism se află un conflict psihologic dezvoltat încă din copilărie în anumite condiții de mediu și evenimente de viață, care stabilește un comportament rigid la vârsta adultă. Deși nu este diagnosticat ca o tulburare mintală, în manualele de diagnostic sindromul impostorului produce o suferință psihică semnificativă și are consecințe profesionale și personale semnificative. Schimbarea de fond a modului de raportare la succes și realizare presupune o analiză personală, care se poate face cu susținerea unui psihoterapeut, dar este necesar să fie începută, continuată și dublată pe cont propriu.

Sindromul impostorului și fragilitatea interioară

Sindromul impostorului a fost descris pentru prima dată în 1978, de către Pauline Rose Clance și Suzanne Imes, pornind de la un grup de studente care exprimau sentimente de fragilitate interioară, nesiguranță și negare a propriilor performanțe în ciuda îndeplinirii cu succes a standardelor academice [2,3]. Chiar și atunci când aveau note foarte bune, aceste studente își atribuiau realizările fie norocului, fie unui volum de muncă supradimensionat, dar în niciun caz propriei valori [2,3,4].

Inițial sindromul a fost conceptualizat într-un context socio-profesional particular, mediul academic sau științific, medii supuse unor ierarhii rigide și influenței covârșitoare a bărbaților, care nu încurajau deloc ascensiunea și realizarea prin carieră a femeilor. Așadar modelul sindromului impostorului a fost elaborat inițial pentru femei hiper-competitive într-o epocă în care acestea își găseau cu greu locul în mediul profesional și aveau acces redus la carieră, ceea ce psihologic explică senzația de „fraudare” sau de inadecvare într-un climat ostil.

Cu timpul însă, conceptul din spatele termenului s-a dezvoltat și s-a ramificat, astfel încât astăzi vorbim despre un adevărat fenomen al impostorului [5] și putem recunoaște în cadrul său mai multe categorii sau tipuri [6].  Studiile arată că 70 % dintre persoane s-au confruntat măcar o dată în viață cu această problemă [6].  Fenomenul impostorului este egal distribuit astăzi ca vârstă, sex, ocupație sau pregătire profesională, putând surveni la oricare din aceste categorii sociale [6,7,9].

Sindromul impostorului, entitate de sine stătătoare

Din punct de vedere clinic, sindromul impostorului nu este neapărat legat de depresie și/sau anxietate, ci este o entitate de sine stătătoare, deși nu este o boală psihică și nu se găsește clasificat în manualele actuale de diagnostic, ICD sau DSM. Sindromul impostorului cuprinde o gamă largă de sentimente depreciative și senzații de „fraudare” legate de propria realizare în carieră, și are la bază un set de preconcepții, distorsiuni cognitive și proiecții defavorabile în legătură cu succesul și recunoașterea meritată. Din acest punct de vedere manifestarea cea mai comună este o teamă difuză, teama că succesul personal s-a obținut nemeritat și persoana va fi deconspirată mai devreme sau mai târziu. Fie că a fost vorba de noroc sau de neglijența lor în a-și da seama că persoana în cauză nu își merită poziția sau succesul, pentru aceasta există o altă explicație decât cea legată de propria valoare.

În sens mai larg, sindromul impostorului cuprinde și sentimentul de apartenență nelegitimă la un grup profesional sau social, precum și senzația că valorizarea din partea prietenilor și cunoscuților a fost obținută fraudulos, nemeritat sau cu îngăduință.

În aspectele sale cele mai concrete sindromul impostorului pune sub semnul întrebării capacitatea de a îndeplini o sarcină de serviciu sau un obiectiv nou, ieșit din rutina zilnică, sau din sfera de competențe unde persoana a fost validată.

Sindromul impostorului, manifestări frecvente

Cele mai frecvente manifestări ale acestui sindrom cuprind printre altele [6]:

  • nesiguranța de sine și dubiile;
  • incapacitatea de a-și evalua realistic competențele și aptitudinile;
  • falsa identificare și atribuirea incorectă a cauzelor succesului sau oricărei realizări – fie că e vorba de noroc sau de un volum excesiv de muncă;
  • subaprecierea propriei performanțe;
  • teama de a nu face față cerințelor unui nou post sau unei noi poziții;
  • teama că mai devreme sau mai târziu lumea își va da seama de lipsa de valoare sau de competență a propriei persoane, ceea ce se poate numi „fraudare”;
  • autosabotarea propriului succes;
  • stimă de sine scăzută;
  • fixarea unor standarde foarte înalte și sentimente de eșec atunci când acestea nu sunt îndeplinite;
  • teama de a părăsi zona de confort profesional sau social, cu abandonarea obiectivelor sau bucuriilor personale și complacerea într-o stare proastă.

Teama și celelalte sentimente negative îngemănate pot să se manifeste sever, afectând în mod direct persoana în cauză și buna desfășurarea a activităților sale [6,9]. Mai departe, cei afectați sunt chiar angajatorii, companiile sau instituțiile care nu pot să folosească potențialul real al resurselor umane, creativitatea, competențele și aptitudinile persoanelor implicate. Persoanele se vor retrage în poziții comode și în general subcalificate, tocmai pentru a evita provocările și situațiile în care se pot simți expuse, nu își vor asuma riscuri profesionale și nu vor îndrăzni să se angajeze în proiecte ambițioase din acest motiv: teama că nu sunt competenți, în ciuda calificării, că vor fi percepuți negativ și vor fi considerați „frauduloși”. La baza acestui mecanism stă teama, iar teama poate fi provocatoare până la un punct sau mobilizatoare de resurse interioare, dar de cele mai multe ori, în timp, duce la retracție și apărare.

Imaginea de sine a pacientului cu sindromul impostorului

Problema inițială se găsește în felul în care se constituie imaginea de sine și imaginea despre ceilalți. Încă de la început copilul are tendința să se compare cu adulții, vede în ei o sursă a realizărilor care îi este inaccesibilă. Copilul nu știe în momentul în care vehiculează cu aceste imagini că adulții se află pur și simplu într-o situație avantajată prin vârstă, putere și experiență și poate să ajungă la concluzia că reușita este undeva foarte departe de el, înconjurată într-un nimb auriu.

Imaginea de sine a copilului se formează printr-un mecanism fragil în raport cu adulții, cu realitatea care se desfășoară în jurul lor. Este cu atât mai dificil pentru copiii care vin din familii unde părinții au oscilații largi între admirație nețărmuită în fața micilor realizări ale copiilor și intrasigență severă pentru orice nereușită [6]. Acest model de comportament, oricât de bine intenționat (formarea unor persoane foarte competitive) creează o presiune uriașă asupra copiilor care vor internaliza acest model de gândire în mod automat și se vor trezi la vârsta adultă cu standarde inconștiente de performanță rigide. Această teorie evoluționistă este completată de teoriile sociale care explică mai departe cum contextul poate să creeze imagini de sine nefavorabile.

Mai departe mediul își spune și el cuvântul. Situațiile de viață pot să contribuie și ele decisiv la formarea acestui tip de gândire și relaționare [8]. Viața școlară presupune astăzi multe examene dificile și fiecare dintre ele reprezintă un prag de accedere într-un alt nivel de viață și la un alt statut: liceu, facultate, masterat și mai apoi angajarea și avansarea pe treptele ierarhiei. Un eșec în oricare etapă poate fi însoțit de o perturbare a imaginii de sine și dezvoltarea unui comportament compensator.

Așa cum a observat și Pauline Rose Clance, studentele sale dezvoltau acest sindrom odată cu accederea în mediul universitar, unde se simțea că nu au loc, sau nu e locul lor acolo, aveau sentimente de „fraudare” a instanțelor academice, deși examenele reușite le adjudecau în mod corect locul. Mai departe acest sindrom rămânea fix de-a lungul carierei persoanelor afectate [3].

Deși nu este o tulburare mintală clasificată ca atare într-un manual de diagnostic (DSM, ICD), sindromul impostorului produce o suferință individuală certă, care mai departe se poate complica sau suprapune cu afecțiuni psihice diagnostice (anxietate socială, depresie, insomnie, burn-out) și cu consecințe semnificative atât pentru viața persoanei afectate, cât și pentru echipa, mediul sau compania unde lucrează. Atât DSM5 cât și ICD recunosc două dintre elementele clinice cheie ale sindromului, stima de sine scăzută și sentimentul de eșec personal, ca fiind caracteristice depresiei [1].

Sindromul impostorului și anxietatea socială

Sindromul impostorului se suprapune în mare măsură peste anxietatea socială (de performanță), unde persoanele afectate au probleme reale în efectua activități în public: de la simpla prezență sau participare la mâncatul sau vorbitul în public, ceea ce le afectează viața emoțională și profesională [1].

Sindromul impostorului este legat în mare măsură de anxietate. Dacă în cazul anxietății generalizate, teama este prezentă în permanență sau aproape tot timpul [1], o teamă difuză legată de evenimentele banale de viață cotidiană, teama din sindromul impostorului este circumscrisă, situațională, legată strict de succes sau de realizarea unui proiect sau deziderat personal.

Apariția unui cerc vicios

În consecință, persoanele afectate vor avea tendința să se retragă într-o zonă de așa zis confort, deși în permanență vor resimți o neîmplinire legată de potențialul și dorințele lor. Într-o companie sau instituție acest lucru duce la neimplicare, la stagnare, la ocuparea unor poziții sub calificare și sub recompensate. Se produce un cerc vicios [2,3,4]. Persoanele afectate devin tot mai instruite și cu o expertiză tot mai solidă, dar tot mai puțin implicate sau dispuse să își folosească cunoștințele, iar acest lucru atrage mai departe nevoia sau senzația imperioasă de perfecționare pentru că le lipsește încrederea care vine odată cu punerea în practică a teoriei. Cel mai frecvent, în sindromul impostorului, se vorbește despre un feedback pozitiv care nu este luat în seamă de persoana în cauză, sau deturnat prin distorsiuni cognitive, și atunci nu își mai produce efectul, iar bucla firească a efortului și rewardingului este întreruptă [3].

În consecință persoanele afectate se implică prea mult în muncă, depun un efort excesiv pentru documentarea și pregătirea acțiunii, care în timp duce la suprasolicitare, burn-out, insomnie și depresie [6]. Persoanele cu sindromul impostorului lucrează sub o mare încărcătură de stres [6,7,9].

Identificarea problemei și conștienizarea situației

Pentru contracararea acestui sindrom, prima etapă firească este identificarea problemei, dar mai înainte luare la cunoștință și apoi conștientizarea situației. Împărtășirea emoțiilor negative este un alt aspect cheie al dezamorsării acestui conflict psihologic [3,7,9]. Unul dintre factorii care întreține cercul vicios este că nimeni nu deschide acest subiect din cauza fricii [3]. Dacă însă va face schimb de păreri și de experiență cu cineva pe care îl apreciază, persoana poate să constate că și alții trec prin aceleași probleme și succesul lor nu e atât de ușor pe cât pare [6]. Această schimbare de optică va antrena și o schimbare a felului în care este perceput succesul și o mai bună poziționare față de el. Persoanele în cauză vor trebui să renunțe la modul perfecționist în care abordează fiecare sarcină de lucru sau obiectiv și la comparațiile cu ceilalți, care le întrețin o imagine de sine negativă [6]. Planurile de lucru trebuie să cuprindă tehnica pașilor mici și o perspectivă mai realistă asupra resurselor.

Schimbarea de fond presupune o analiză personală [2,4], care se poate face cu susținerea unui profesionist (psihoterapeut), dar este necesar să fie începută, continuată și dublată pe cont propriu.

Referințe bibliografice:

  1. American Psychiatric Association Diagnostic and statistical manual of mental disorders, DSM 5, Washington, DC: American Psychiatric Publishing Inc, 2013;
  2. Clance, P.R., & Imes, S.A. (1978). The Impostor Phenomenon in High Achieving Women: Dynamics and Therapeutic Interventions.  Psychotherapy: Theory Research and Practice, 15, 241‑247;
  3. Clance, P. R. (1985). The imposter phenomenon: Overcoming the fear that haunts your success. Atlanta, Peachtree Publishers;
  4. Clance, P.R. & O’Toole, M.A. (1988). Impostor phenomenon: An internal barrier to empowerment and achievement. Women and Therapy, 6, 51‑64;
  5. Cozzarelli, C. & Major, B. (1990). Exploring the validity of the impostor phenomenon.  Journal of Social  and Clinical Psychology, 9(4), 401-417;
  6. Cuncic A. What is Impostor Syndrome?, verywellminded.com, reviewed by Amy Morin, LCSW, ultima accesare 15.10.20;
  7. Leonard J. How to handle Impostor Syndrome medicalnewstoday.com, reviewed by Litner J., LMFT, CST, ultima accesare 15.10.2020;
  8. Ravindran, Sandeep (November 15, 2016).Feeling Like A Fraud: The Impostor Phenomenon in Science Writing, theopennotebook.com, ultima accesare 15.10.2020;
  9. Weir K. Feel like a fraud? apa.org, American Psychological Association, ultima accesare 15.10.2020.

medic specialist psihiatru

Cuvinte-cheie: , , , , ,

Fii conectat la noutățile și descoperirile din domeniul medico-farmaceutic!

Utilizam datele tale in scopul corespondentei si pentru comunicari comerciale. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.




Comentarii

Utilizam datele tale in scopul corespondentei. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.