Diagnosticarea insuficientei cardiace

Dr. Dan Spataru, medic primar cardiolog, Spitalul Clinic Coltea, Bucuresti

Medicina bazata pe dovezi pune la dispozitia medicilor practicieni o serie de dovezi clinice, cu ajutorul carora se pot estima beneficiile si riscurile de diagnostic si de tratament pentru variate afectiuni, astfel luand nastere ghidurile medicale. In cazul insuficientei cardiace, apare, in anul 1995, primul ghid de diagnostic, in 1997 ghidul de tratament, iar in anul 2001 ghidul ce cuprinde informatii referitoare atat la diagnostic, cat si la tratament. In anul 2005, Societatea Europeana de Cardiologie elaboreaza un nou ghid de diagnostic si de tratament al insuficientei cardiace, cu informatii aduse la zi. Acest ghid este implementat in 49 de tari, cu o populatie totala de aproximativ 900 de milioane de locuitori, dintre care, cel putin 10 milioane sunt diagnosticati cu insuficienta cardiaca.

Noul ghid clasifica informatiile continute in trei niveluri de evidenta: nivelul de evidenta A incadreaza date provenite din mai multe studii clinice randomizate sau meta-analize, nivelul de evidenta B – date provenite dintr-un singur studiu clinic randomizat sau din studii non-randomizate pe loturi mari, iar nivelul de evidenta C este bazat pe consensul opiniei expertilor, pe studii pe loturi mici, studii retrospective sau registre. S-au conturat astfel trei clase de recomandare pentru anumite proceduri diagnostice sau terapeutice: clasa de recomandare I cu dovezi ca procedurile sunt benefice, utile si eficiente, clasa de recomandare IIa in care, desi exista opinii divergente, majoritatea sustin o anumita procedura, clasa IIb, in care utilitatea unei proceduri este mai putin bine stabilita prin dovezi sau opinii, si clasa III, care cuprinde dovezi ca un anumit procedeu terapeutic sau diagnostic nu este benefic, putand fi chiar nociv.

Este recunoscut faptul ca definirea insuficientei cardiace este inca dificila, datele fiind inca incomplete, motiv pentru care, in actualul ghid s-a optat, la fel ca in trecut, pentru neutilizarea in acest caz a nivelurilor de evidenta sau a claselor de recomandare. Pentru diagnosticarea insuficientei cardiace congestive, studiul Framingham propune o serie de criterii, bazate pe semne si pe simptome, unele majore si altele minore, pentru stabilirea diagnosticului clinic fiind necesare cel putin un criteriu major si doua criterii minore. Criteriile Framingham sunt prezentate in tabelul 1.

 Tabelul 1. Criteriile Framingham pentru diagnosticul insuficientei cardiace congestive

Societatea Europeana de Cardiologie considera insuficienta cardiaca un sindrom definit prin trei criterii, dintre care primele doua sunt obligatorii:

• Criteriul 1. Simptome de insuficienta cardiaca aparute in repaus si la efort
• Criteriul 2. Evidentierea obiectiva, de preferat ecocardiografica a disfunctiei cardiace sistolice si/sau diastolice
• Criteriul 3. Raspunsul favorabil la tratamentul specific pentru insuficienta cardiaca

Ghidul actual mentioneza faptul ca examenul ecocardiografic reprezinta metoda preferentiala de obiectivare a disfunctiei cardiace. Actualul ghid precizeaza faptul ca se constata o corelatie redusa intre simptome si severitatea disfunctiei cardiace, aratand totusi faptul ca simptomele pot avea semnificatie prognostica, cu atat mai mult cu cat persista, in pofida terapiei adecvate si corect administrate. Stabilirea diagnosticului de insuficienta cardiaca necesita si o clasificare a severitatii. Amintim astfel doua clasificari: clasificarea AHA si clasificarea NYHA. Clasificarea AHA este reprezentata in tabelul 2.

Tabelul 2. Clasificarea AHA a insuficientei cardiace