PROF. UNIV. DR. BOGDAN OVIDIU POPESCU: „Terapiile biologice sunt un «boom» în medicina ultimei decade și acesta este doar începutul”

res-poza bogdan popescuProf. Univ. Dr. Bogdan Ovidiu Popescu, Șeful Secției Neurologie 2 de la Spitalul Colentina, este medic primar neurolog, Președintele ales al Societății Române de Neurologie, iar de curând a devenit prorector al UMF „Carol Davila”. Se poate observa cu ochiul liber pasiunea pe care Prof. Univ. Dr. Bogdan O. Popescu o are pentru profesia sa. Are două doctorate în științe medicale, unul obținut la UMF „Carol Davila” și celălalt, la Institutul Karolinska, din Stockholm. În plus, o parte dintre activitatea sa este dedicată cercetării în domeniul medical, așa că am profitat de ocazie pentru a afla mai multe despre progresele care s-au făcut în domeniul neurologiei și despre noile terapii biologice folosite acum pentru tratarea unor afecțiuni grave, precum scleroza multiplă sau boala Alzheimer. Am discutat și despre programele de sănătate de care România ar avea nevoie în domeniul neurologiei, dar și despre provocările cu care dr. Popescu se confruntă în activitatea sa de zi cu zi.

GALENUS: De ce ați ales medicina și de ce neurologie?

Medicina au ales-o mai mult părinții mei decât mine – vorbim de perioada mea de liceu, anii 1985-1989. Ei erau ingineri într-o Românie abrutizată de dictatura comunistă și credeau că a fi medic este o garanție a unui pic de mai bine. Eu puteam intra atunci la orice facultate, luam în fiecare an premiul întâi la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Capitală, la matematică-fizică, ceea ce era o performanță. M-am lăsat înduplecat de mama mea, eu îmi făcusem planul să dau la filologie. Am intrat din prima încercare la medicină, după o pregătire asiduă. În facultate am studiat cu pasiune, m-am clasat în fiecare an primul în seria mea. Neurologia am ales-o eu. Prima decizie a fost între specialitățile chirurgicale și cele medicale – am optat pentru cele din urmă. Apoi am rafinat această alegere – neurologia mi s-a părut o provocare, era cel mai complicat domeniu și era clar că va fi o specialitate în permanentă dezvoltare, ceea ce îmi convenea. Pot spune că am pariat corect – am trecut prin decada creierului, acum suntem în perioada proiectelor mari de cercetare a creierului uman, cum ar fi “Brain Initiative” lansată de Președintele SUA în 2013 sau echivalentul “Human Brain Project” al Uniunii Europene.

G.: Care considerați că sunt cele mai mari realizări ale carierei dumneavoastră?

Sunt câteva, cu siguranță. Întâi că studenții mei pleacă de la curs cu lumină în ochi. Apoi că în cercetare am reușit să aduc o contribuție în domeniul mecanismelor neurodegenerării – vorbesc aici de efectele mutației presenilinei asociate cu boala Alzheimer familială, cât și de descrierea relației dintre celulele interstițiale (de tip telocite) și celulele stem în țesuturile juxtacerebrale și în mușchiul striat, alături de regretatul Academician Laurențiu M. Popescu. Mă onorează titlul de doctor obținut la Institutul Karolinska din Stockholm, cât și acelea de profesor universitar, șef de disciplină și – foarte de curând – prorector la UMF „Carol Davila”. Sunt bucuros și mândru că am atras susținerea colegilor mei neurologi, care m-au ales în funcția de Președinte al Societății de Neurologie din România – mandatul de 4 ani îl voi începe anul viitor.

G.: Dar cele mai mari provocări cu care v-ați confruntat?

Îmi aduc aminte de primul an de rezidențiat, de exemplu. Dimineața mergeam la spital – Spitalul Universitar –, mă pregăteam atunci în Clinica Medicală, sub conducerea iubitului Profesor Leonida Gherasim, căruia îi port o recunoștință specială, iar seara mergeam în laborator la Institutul de Patologie „Victor Babeș” unde, împreună cu câțiva colegi temerari, încercam să facem primele culturi de neuroni (ceea ce am și reușit). Ajungeam uneori acasă pe la 3-4 dimineața, dormeam vreo două ore și plecam din nou la spital. De asemenea, în perioada de doctorat de la Stockholm, s-a întâmplat ca, timp de luni de zile, să nu ajung în centrul orașului, nepermițându-mi nicio zi liberă. Nu mi-a ieșit totul din prima – a fost multă muncă. La fel și la Societatea de Neurologie, unde am avut privilegiul să lucrez alături de Profesorul Ovidiu Băjenaru, cu care m-am format în neurologia clinică, a trebui să plecăm de la zero, să construim o tradiție și o serie de uzanțe, cu care astăzi neurologii tineri sunt deja obișnuiți. Au fost mult mai multe provocări, unele greu de evocat aici și acum.

G.: Cum arată o zi obișnuită de lucru din viața dumneavoastră?

Trag aer în piept o dată dimineața și trebuie să mă țină până seara târziu. Nu e timp de pauze binefăcătoare, e totul dens, pacienți, studenți, studii, lectură, organizare, administrație. Și dacă aș putea, aș dormi mai puțin, însă cad la un moment dat răpus de oboseală. Am învățat asta de la un prieten pe care îl respect foarte mult – Profesorul Amos Korczyn, neurolog reputat din Tel Aviv, pe care l-am întrebat la un moment dat de ce moțăie și mi-a raspuns că doarme cât de puțin poate, pentru că sunt atât de multe lucruri minunate și importante de făcut! Are dreptate!

G.: Știm că România nu stă foarte bine în general la capitolul personal medical în spitale. Dacă este să vorbim strict de neurologie, cum stau lucrurile aici, există suficienți medici neurologi, care este situația la nivelul țării?

România este pe un loc mediu la numărul de neurologi la suta de mii de locuitori în Europa (bine că nu suntem și aici pe ultimul loc!), însă s-ar putea îmbunătăți performanța resursei umane pe care o avem dacă ar exista condiții mai bune de muncă. Apoi sunt locuri cu densitate mai mare de neurologi (de exemplu, orașele universitare) și altele cu deficit.

G.: Cu ce afecțiuni vin cei mai mulți pacienți la dumneavoastră?

Atat eu, cât și colegii mei trebuie să facem încă neurologie generală, nu ne permitem luxul să ne supraspecializăm. Cu toate astea, văd mulți pacienți cu boală cerebrovasculară, fiindcă este de departe cea mai frecventă afecțiune neurologică, cât și mulți pacienți cu boli neurodegenerative (boala Alzheimer, boala Parkinson și afecțiuni înrudite), domeniu în care am și proiectele de cercetare.

G.: Vorbeați la un moment dat despre necesitatea derulării unor programe naționale de sănătate pentru persoanele cu distonie și a compensării tratamentului cu toxină botulinică pentru toți pacienții care suferă de această afecțiune. Cum stau lucrurile acum?

Stau mai bine, s-a realizat un progres real în cursul anului trecut, când am reușit pentru prima oară să facem tratamentul gratuit pentru pacienți. Acum sunt liste de așteptare, desigur, însă reușim să injectăm pacienții gratuit, chiar dacă nu pe cât de prompt ne-am dori. Este loc de mai bine, însă s-au făcut progrese substanțiale și este important să menționăm asta.

G.: De ce depinde succesul tratamentului cu toxină botulinică? Există cazuri de pacienți cu distonie care susțin că au făcut injectare cu toxină botulinică fără rezultate pozitive.

Succesul tratamentului depinde în primul rând de recomandarea corectă a medicului care stabilește diagnosticul, de experiența medicului care injectează și apoi și de răspunsul particular al fiecărui pacient. Eficiența maximă și indicația de bază a toxinei botulinice se referă la distoniile primare focale, nu la cele segmentare sau mai extinse, nu la cele secundare. Dacă sunt selecționați corect, cei mai mulți pacienți se ameliorează chiar spectaculos după injectare.

G.: Ce ne puteți spune despre terapiile biologice pentru afecțiunile neurologice, ce aduc nou, se folosesc deja și în România, dacă da, pentru ce afecțiuni?

Terapiile biologice sunt un „boom” în medicina ultimei decade și acesta este doar începutul. În neurologie sunt câteva situații cu care avem deja experiență − spre exemplu, o terapie rezervată cazurilor grave de scleroză multiplă (însă atrag atenția că indicația terapeutică este foarte bine reglementată, nu este vorba de un panaceu, ci eficiența se referă la o anumită categorie de cazuri) sau tratamentul cu amestec peptidic care are efect neurotrofic, pentru pacienții cu boala Alzheimer sau alte afecțiuni care asociază tulburare cognitivă și demență. Congresul Societății de Neurologie din acest an abordează pe larg subiectul terapiilor biologice.

G.: Pentru ce alte afecțiuni neurologice considerați că s-ar impune derularea unor programe naționale de sănătate?

În primul rând, pentru terapiile de neuromodulare, cum sunt stimularea cerebrală profundă, controlul durerii cronice și chirurgia epilepsiei farmacorezistente. În principiu, cred că programele ar trebui să finanțeze terapii eficiente și scumpe implementate recent și, încet-încet, poate după câțiva ani, terapiile respective să migreze către recomandarea obișnuită a medicului specialist, nereglementată neapărat de un program. Există intervenții speciale însă, care necesită condiții speciale, care este bine să se facă doar în clinicile cu cea mai înaltă expertiză și care trebuie să rămână la nivel de program (cum sunt exemplele date mai sus).

G.: Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai importante descoperiri din ultimii ani în domeniul neurologiei?

În domeniul neurologiei clinice, cred că tratamentul sclerozei multiple a înregistrat cel mai semnificativ progres: s-au înmulțit clasele de medicamente, au apărut medicamente mai ușor de administrat și mult mai eficiente. De asemenea, spectaculos este și tratamentul bolii Parkinson avansate, care este disponibil și la noi prin anumite echipe de specialiști. Și în neuroștiințele experimentale s-au făcut progrese mari, care probabil vor genera rezultate care să poată fi translaționate în clinică abia peste 10-20 de ani. Aș menționa aici metoda de studiu a creierului trasparent – CLARITY, cât și descrierea din ce în ce mai precisă a clearance-ului cerebral al moleculelor toxice și cu tendință la agregare, cum ar fi peptidul beta-amiloid.

G.: Ne puteți povesti despre un caz dificil cu care v-ați confruntat și cum l-ați rezolvat?

Îngrijim acum în clinică un bărbat tânăr cu o afecțiune foarte rară, însă pe care au diagnosticat-o medicii mei tineri. E o luptă zi de zi pentru acest pacient, de câteva luni de zile, cu costuri foarte mari pentru spital. Este foarte dificil, poate cel mai dificil să te ocupi de bolile rare grave.

G.: Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat despre organismul uman în urma experienței ca medic?

Că se apără fenomenal. Mult mai bine decât știm noi medicii să o facem. Ar trebui să învățăm mult mai mult din această activitate endogenă de apărare, mai ales la nivel cerebral. Conceptul acesta are și o contribuție românească, prin persoana Profesorului Dafin Mureșanu de la Cluj, coleg și prieten bun, președintele în exercițiu al Societății de Neurologie din România.

G.: Cum faceți față suferinței pe care o vedeți zi de zi în spital, cum gestionați stresul care apare inevitabil?

Pare ciudat, însă mă apăr tot prin muncă. Găsind soluții unor probleme, suport mai ușor ideea că noi, doctorii, nu avem soluții pentru toate problemele.

G.: Ce planuri aveți pentru anul viitor în calitate de Președinte al Societății de Neurologie din România?

Voi încerca, în cei patru ani de mandat, începând cu anul viitor, să comunic cât mai bine, pentru a aduce în fața guvernării și a politicului problemele pacienților cu boli neurologice și a medicilor neurologi. Voi încerca, de asemenea, să conving că trebuie finanțat mult mai consistent domeniul cercetării sistemului nervos.

Cuvinte-cheie: , ,