Coccidioidomicoza: ce este, mecanisme de transmitere, tablou clinic

Coccidioidomicoza reprezintă o infecție fungică sistemică determinată de specii din genul Coccidioides, cunoscută și sub denumirea de „febra din Valea San Joaquin” sau „febra văii”. Această micoză este endemică în regiunile aride ale emisferei vestice și prezintă un spectru clinic extrem de variabil, de la forme asimptomatice până la boală severă, potențial fatală.

Agentul patogen a fost descris pentru prima dată în 1892, fiind ulterior denumit Coccidioides immitis. Caracteristica definitorie a acestei infecții este dimorfismul fungic, care permite speciei adaptarea la mediul extern și la cel intern al gazdei. Manifestările clinice sunt heterogene și depind de cantitatea de inocul inhalat, statusul imun al pacientului și răspunsul inflamator al organismului.

Considerente etiologice și factori de risc în coccidioidomicoză

Coccidioides este un gen de fungi dimorfi care există sub formă miceliană în mediul extern și sub formă de sferule în țesuturile gazdei. Ambele forme sunt asexuate, iar forma sexuală nu a fost identificată. Analizele moleculare indică o relație filogenetică cu alți fungi din clasa ascomicetelor, precum Histoplasma capsulatum sau Blastomyces dermatitidis.

În cadrul genului sunt recunoscute două specii principale: Coccidioides immitis și Coccidioides posadasii. Prima este predominantă în California, iar cea de-a doua este întâlnită în alte state americane și în diverse regiuni ale globului precum Mexic, Venezuela, în general unde există soluri aride și semi-aride. Din punct de vedere clinic și microbiologic, cele două specii sunt indistincte, fiind diferențiate doar prin metode moleculare.

Acest fung are o afinitate crescută pentru solurile aride, bogate în săruri. În mediul extern, crește sub formă de micelii filamentare. Particulele infecțioase sunt reprezentate de artroconidii, care sunt aerosolizate și inhalate, iar apoi ajung în alveolele pulmonare. Aici, ele se transformă în sferule pline cu endospori, cu dimensiuni între 2 și 5 micrometri. Ruperea sferulelor determină eliberarea endosporilor, amplificând infecția locală.

Factorii de risc pentru coccidioidomicoză includ expunerea profesională la praf contaminat, lucrul în construcții, agricultură sau arheologie, precum și statusul imun compromis. Persoanele cu vârstă înaintată (60–79 de ani), femeile însărcinate și anumite grupuri etnice, precum persoanele de origine africană sau filipineză, prezintă un risc crescut de diseminare, caz în care vorbim despre coccidioidomicoză diseminată.

Mecanisme prin care se transmite coccidioidomicoza

Agentul patogen implicat în coccidioidomicoză se transmite exclusiv pe cale aerogenă, prin inhalarea artroconidiilor prezente în solurile contaminate. Aceste particule devin aerosolizate în urma perturbării solului, prin activități precum construcțiile, agricultură sau fenomene naturale, inclusiv furtuni de praf.

După inhalare, artroconidiile ajung în căile respiratorii inferioare, unde se transformă în sferule, inițiind procesul infecțios. Spre deosebire de alte infecții fungice, transmiterea interumană nu a fost documentată în mod obișnuit, așadar este impropriu să spunem că această infecție este contagioasă. Totuși, există riscuri ocupaționale pentru personalul de laborator, întrucât culturile fungice sunt extrem de infecțioase în faza de creștere.

Coccidioidomicoza are o distribuție geografică strâns legată de condițiile climatice, fiind endemică în statele americane precum California, Arizona, Nevada, Utah și New Mexico. În anumite regiuni, această infecție poate reprezenta până la 30% din cazurile de pneumonie comunitară. Coccidioidomicoza nu este endemică în Europa. Aceasta este cauzată de fungi din genul Coccidioides, care se găsesc în solurile aride din emisfera vestică. Cazurile raportate în Europa sunt sporadice și exclusiv importate, apărând la călători, imigranți sau în urma transplantului de organe provenite de la donatori infectați.

Tabloul clinic al pacientului cu coccidioidomicoză

Majoritatea cazurilor de coccidioidomicoză – până la aproximativ 60% – sunt asimptomatice.  Atunci când apar simptome, acestea pot mima o pneumonie bacteriană comunitară. Perioada de incubație este de 7 până la 21 de zile după expunere. Manifestările clinice includ febră, tuse, dispnee și durere toracică.

Coccidioidomicoza poate avea evoluție acută sau subacută, în funcție de cantitatea de inocul inhalat. Cefaleea, scăderea ponderală și erupțiile cutanate sunt frecvent întâlnite. În coccidioidomicozăm, erupția este de obicei maculopapulară, discretă și tranzitorie, fiind adesea trecută cu vederea. Eritemul nodos și eritemul multiform sunt mai frecvente la femeile cu coccidioidomicoză.

Artralgiile migratorii sunt comune, iar asocierea febră–eritem nodos–artralgii, în special la nivelul genunchilor și gleznelor, este cunoscută sub denumirea de „reumatism de deșert”. În coccidioidomicoză, investigațiile de laborator evidențiază creșterea vitezei de sedimentare a hematiilor și eozinofilie.

Radiografia toracică poate arăta infiltrate unilaterale, adenopatii hilare sau peritraheale, sugerând diseminarea extrapulmonară. Cavitățile pulmonare apar la aproximativ 8% dintre adulți și sunt mai frecvente la copiii cu coccidioidomicoză. Acestea sunt de obicei periferice, solitare și dezvoltă pereți subțiri în timp.

Boala pleurală apare la aproximativ o treime dintre pacienții cu coccidioidomicoză. În formele cronice, se pot dezvolta leziuni fibrocavitare. Diseminarea este frecventă la pacienții imunocompromiși, femeile însărcinate sau la anumite grupuri etnice. Manifestările extrapulmonare în coccidioidomicoză includ leziuni cutanate, osteomielită vertebrală, artrită și afectarea sistemului nervos central.

Meningita coccidioidiană este o complicație severă, caracterizată prin afectarea meningelor bazale și dezvoltarea hidrocefaliei. În absența tratamentului, această formă este invariabil fatală. Lichidul cefalorahidian poate prezenta eozinofilie, deși predominanța limfocitară este mai frecventă.

Protocolul de tratament pentru pacienții cu coccidioidomicoză

Coccidioidomicoza prezintă un spectru clinic variabil, de la forme respiratorii ușoare, cu infiltrate pulmonare limitate, până la boală pulmonară cronică manifestată prin noduli, cavități sau leziuni fibrocavitare extinse. Într-un procent redus, mai ales la pacienții imunocompromiși, coccidioidomicoza poate evolua către forme diseminate, cu afectare multisistemică.

Tratamentul de primă linie este fluconazolul, administrat în doze de 400–1200 miligrame zilnic, în funcție de severitatea bolii, în timp ce itraconazolul reprezintă o alternativă, deși asociată cu un profil mai complex de interacțiuni medicamentoase și variabilitate în absorbție.

Infecțiile pulmonare

Formele pulmonare primare severe de coccidioidomicoză necesită tratament activ, în special atunci când simptomatologia este persistentă sau severă, cu scădere ponderală semnificativă, transpirații nocturne intense ori infiltrate pulmonare extinse sau bilaterale. De regulă, trei luni de tratament cu azoli administrați oral sunt suficiente pentru controlul bolii. Nodulii pulmonari asimptomatici necesită monitorizare imagistică periodică, iar rezecția este rezervată cazurilor în care există creștere progresivă sau suspiciune de malignitate.

Cavitățile pulmonare la pacientul cu coccidioidomicoză impun supravegherea atentă în timp, fiind necesară intervenția chirurgicală în situațiile în care persistă pe termen lung, cresc în dimensiuni sau se complică prin hemoptizie, suprainfecție bacteriană ori fungică sau ruptură în spațiul pleural, cu apariția piopneumotoraxului. În formele fibrocavitare, tratamentul antifungic pentru coccidioidomicoză trebuie prelungit, adesea până la un an, în funcție de răspunsul clinic și imagistic.

În pneumoniile difuze, caracterizate prin infiltrate reticulonodulare bilaterale sau aspect miliar, în special la pacienții cu coccidioidomicoză expuși unui inocul mare sau cu imunodepresie nediagnosticată, se utilizează amfotericina B. În aceste situații, se impune evaluarea extinderii extrapulmonare a infecției, având în vedere riscul crescut de diseminare.

Meningita cu Coccidioides

Meningita coccidioidiană reprezintă una dintre cele mai severe forme de manifestare, caracterizată în principal prin cefalee persistentă și progresivă. Evoluția este frecvent complicată de hidrocefalie, care poate apărea atât precoce, cât și tardiv în cursul bolii. Fluconazolul, administrat în doze mari (800–1200 miligrame pe zi), constituie tratamentul de elecție, având eficacitate demonstrată comparabilă cu amfotericina B, dar cu o penetrare superioară la nivelul sistemului nervos central.

Monitorizarea trebuie să includă evaluarea periodică a parametrilor clinici și a lichidului cefalorahidian, inițial lunar, ulterior la intervale de aproximativ 3 luni. Tratamentul este, în majoritatea cazurilor, de lungă durată sau permanent, urmare a riscului crescut de recurență. Complicațiile majore includ vasculita sistemului nervos central, care poate determina ischemie cerebrală, infarct sau hemoragie, precum și arahnoidita spinală, o complicație dificil de gestionat terapeutic.

Pacienții cu HIV și coccidioidomicoză

La pacienții cu infecție HIV, coccidioidomicoza poate avea prezentări atipice, frecvent difuze, și poate mima alte infecții oportuniste, precum pneumonia determinată de Pneumocystis jiroveci. Deși incidența cazurilor de coccidioidomicoză la pacienții cu HIV a scăzut semnificativ odată cu introducerea terapiei antiretrovirale, boala rămâne o problemă importantă în rândul acestei categorii populaționale.

Tratamentul este obligatoriu la pacienții cu infecție activă și valori ale limfocitelor CD4 sub 250. În cazul meningitei, terapia antifungică trebuie continuată pe termen nelimitat. Formele pulmonare de coccidioidomicoză, chiar și cele aparent limitate, necesită tratament sistemic, azolii fiind indicați în cazurile ușoare, iar amfotericina B în coccidioidomicoza moderată sau severă. În situațiile severe, se poate recurge la terapie combinată, pentru a crește eficacitatea și a reduce riscul de progresie a bolii.

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Bibliografie:

1. Akram SM, Koirala J. Coccidioidomycosis. [Updated 2023 Feb 25]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2026 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK448161/;
2. Crum NF. Coccidioidomycosis: A Contemporary Review. Infect Dis Ther. 2022 Apr;11(2):713-742. doi: 10.1007/s40121-022-00606-y. Epub 2022 Mar 1. PMID: 35233706; PMCID: PMC8887663. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC8887663/;
3. Donovan FM, Fernández OM, Bains G, DiPompo L. Coccidioidomycosis: a growing global concern. J Antimicrob Chemother. 2025 Mar 14;80(Supplement_1):i40-i49. doi: 10.1093/jac/dkaf002. PMID: 40085538; PMCID: PMC11908537. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC11908537/;
4. Hernandez H, Erives VH, Martinez LR. Coccidioidomycosis: Epidemiology, Fungal Pathogenesis, and Therapeutic Development. Curr Trop Med Rep. 2019 Sep 15;6(3):132-144. doi: 10.1007/s40475-019-00184-z. Epub 2019 Jun 14. PMID: 34367879; PMCID: PMC8340492. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC8340492/;
5. Sharma R, Bell D, Jones J, Coccidioidomycosis. Reference article, Radiopaedia.org (Accessed on 10 Jun 2026). Link: https://radiopaedia.org/articles/coccidioidomycosis;
6. Weerakkody Y, Pulmonary coccidioidomycosis. Reference article, Radiopaedia.org (Accessed on 10 Jun 2026). Link: https://radiopaedia.org/articles/pulmonary-coccidioidomycosis.

Foto: Shutterstock

Andrei Cioată