Encefalita japoneză: modalităţi de transmitere şi tablou clinic

Encefalita japoneză reprezintă o afecțiune virală neuroinvazivă severă, determinată de infecția cu virusul cu același nume (virusul encefalitei japoneze), fiind principala cauză de encefalită virală în Asia de Sud-Est și regiunea Pacificului de Vest. Această patologie are o importanță majoră de sănătate publică, din cauza potențialului său epidemic și a impactului sever asupra sistemului nervos central.

Virusul encefalitei japoneze se atașează de membranele celulelor gazdă și se multiplică inițial la locul inoculării, precum și în ganglionii limfatici regionali. Ulterior, se dezvoltă o viremie sistemică, însă în majoritatea cazurilor sistemul imun reușește să elimine virusul înainte ca acesta să pătrundă în sistemul nervos central, rezultând forme subclinice. În situațiile în care virusul traversează bariera hematoencefalică prin diseminare hematogenă, apare boala neuroinvazivă.

Virusul are atât efecte neurotoxice directe, cât și capacitatea de a altera dezvoltarea celulelor stem neuronale, contribuind la severitatea leziunilor cerebrale. Distribuția geografică este largă, incluzând peste 24 de țări din Asia și Pacific, unde peste 3 miliarde de persoane sunt expuse riscului de infecție. Introducerea programelor de vaccinare a redus semnificativ incidența în unele regiuni, însă boala rămâne endemică în numeroase zone rurale, și nu numai.

Cauze și factori de risc pentru encefalita japoneză

Agentul etiologic este un virus ARN monocatenar, aparținând genului Flavivirus, înrudit cu virusul West Nile. Transmiterea se realizează predominant prin înțepătura țânțarilor din genul Culex, în special Culex tritaeniorhynchus, vectori eficienți în transmiterea infecției cu virusul care provoacă encefalita japoneză.

Rezervorul viral este reprezentat de animale, în special porci și păsări acvatice, care acționează ca gazde amplificatoare. În aceste organisme, virusul encefalitei japoneze se multiplică intens, facilitând transmiterea către vectori. Omul este considerat gazdă terminală, deoarece nivelul viremiei este insuficient pentru a infecta alți țânțari.

Factorii de risc pentru encefalita japoneză includ expunerea în zone rurale, în special în apropierea fermelor și a culturilor de orez, unde condițiile de mediu favorizează proliferarea țânțarilor. De asemenea, lipsa vaccinării, activitățile desfășurate în aer liber și condițiile de locuire fără protecție împotriva insectelor cresc probabilitatea infectării. Există și raportări rare de transmitere prin transfuzie sangvină sau expunere directă la animale infectate.

Modalități de transmitere ale encefalitei japoneze

Transmiterea encefalitei japoneze este vectorială, realizată prin intermediul țânțarilor infectați, care inoculează virusul în momentul hrănirii hematofage. Infecția nu se transmite de la om la om în condiții obișnuite, deoarece viremia umană este insuficientă pentru a susține ciclul epidemiologic. Transmiterea este favorizată de condițiile climatice și ecologice specifice, în special în zonele cu irigații extensive și ape stagnante, care constituie habitate ideale pentru vectori.

Activitatea țânțarilor care transmit encefalita japoneză este maximă în intervalele crepusculare, ceea ce crește riscul de expunere în aceste perioade. Deși rare, au fost descrise cazuri de transmitere non-vectorială, inclusiv transplacentară, prin transfuzie sau în context de transplant de organe, subliniind necesitatea măsurilor foarte riguroase de screening.

Considerente epidemiologice în encefalita japoneză

Encefalita japoneză este responsabilă pentru aproximativ 68.000 de cazuri anual la nivel global. Formele severe apar la aproximativ 1 din 250 de infecții, însă mortalitatea este semnificativă în rândul cazurilor simptomatice. Transmiterea este sezonieră în regiunile temperate, cu un vârf între lunile mai și octombrie, în timp ce în zonele tropicale riscul de encefalită japoneză persistă pe tot parcursul anului.

Sezonul ploios și perioada pre-recoltare în culturile de orez sunt asociate cu o creștere a densității vectorilor și, implicit, a riscului de infecție și de a dezvolta encefalită japoneză. Majoritatea înțepăturilor de țânțari au loc între amurg și zori. Deși vaccinarea a redus semnificativ incidența în anumite țări, focarele epidemice continuă să apară periodic, la intervale de 2–15 ani. În prezent, majoritatea cazurilor sunt raportate la persoane nevaccinate, inclusiv turiști.

Între 1965 și 1975, spre exemplu, au fost raportate peste 1 milion de cazuri de encefalită japoneză doar în China. Totuși, introducerea programelor de vaccinare de rutină în copilărie în Japonia, Coreea și Taiwan a eliminat aproape complet riscul la persoanele vaccinate, în ciuda faptului că infecția continuă să existe la animalele și păsările endemice. În aceste zone, majoritatea cazurilor de encefalită japoneză sunt raportate în prezent la vizitatori nevaccinați. Un număr mic de cazuri de encefalită japoneză a fost raportat ca fiind cauzat de infecții nu transmise de țânțari, ci prin transmitere transplacentară, prin transfuzie, expunere în laborator și transplant hepatic.

Tabloul clinic și simptomele pacientului cu encefalită japoneză

Perioada de incubație cu virusul care transmite encefalită japoneză variază între 4–15 zile, cu o medie de aproximativ o săptămână. Majoritatea infecțiilor sunt asimptomatice, însă în encefalita japoneză simptomatică apare o fază prodromală caracterizată prin febră, cefalee, greață, vărsături, diaree și mialgii. Aproximativ 1 din 4 cazuri simptomatice ajunge să fie, în cele din urmă, fatal.

Pe măsură ce boala progresează se instalează tabloul de encefalită caracterizat prin alterarea stării de conștiență, confuzie, agitație și manifestări psihotice. La copiii cu encefalită japoneză, convulsiile sunt frecvente, în timp ce adulții prezintă mai frecvent semne de meningism. Pot apărea manifestări neurologice severe, inclusiv paralizie flască, mutism, distonie și mișcări coreoatetozice, asemănătoare celor din boala Parkinson. Encefalita japoneză poate avea evoluție rapid progresivă, cu risc de deces sau sechele neurologice permanente.

Protocolul de tratament pentru encefalita japoneză

În prezent, nu există un tratament antiviral specific pentru encefalita japoneză. Managementul este exclusiv de suport și include administrarea de fluide intravenoase, controlul febrei și monitorizarea funcțiilor vitale. În cazul în care pacientul cu encefalită japoneză prezintă convulsii, se impune administrarea de anticonvulsivante.

Pacienții cu forme severe de encefalită japoneză necesită îngrijire în unități de terapie intensivă, cu suport respirator și monitorizare neurologică continuă. Supraviețuitorii prezintă frecvent sechele neurologice și psihiatrice, necesitând reabilitare pe termen lung. Până la 30% dintre pacienți dezvoltă deficite permanente, inclusiv tulburări cognitive, paralizie sau incapacitate funcțională.

Vaccinarea împotriva virusului encefalitei japoneze

Există un vaccin sigur și eficient pentru encefalita japoneză, care poate fi administrat printr-un regim de scurtă durată. În ciuda eficacității dovedite, utilizarea vaccinului rămâne limitată din cauza reticenței legate de siguranță, a duratei mari de producție și a dificultăților logistice de distribuție.

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) oferă în prezent următoarele recomandări specifice pentru administrarea vaccinului:

• vaccinul pentru encefalita japoneză este recomandat călătorilor care intenționează să petreacă 1 lună sau mai mult în zone endemice în timpul sezonului de transmitere (incluzând și călătorii care vor sta majoritar în zone urbane);
• vaccinul ar trebui luat în considerare pentru călătorii pe termen scurt (mai puțin de 1 lună) care plănuiesc să petreacă mult timp în aer liber în zone rurale sau agricole, cei care intenționează să participe la activități în aer liber și cei care stau în zone fără aer condiționat, plase la ferestre sau plase de țânțari;
• vaccinarea ar trebui, de asemenea, luată în considerare pentru călătorii în zone cu focare cunoscute și pentru cei cu destinații, activități sau durată a călătoriei incerte;
• vaccinul pentru encefalita japoneză nu este recomandat în prezent călătorilor cu planuri de călătorie pe termen scurt, doar în zone urbane.

Vaccinarea, pe lângă măsurile de protecție împotriva țânțarilor (îmbrăcăminte adecvată, plase, repelente), reprezintă cea mai eficientă metodă de prevenție a infectării cu acest virus. Vaccinul pentru encefalita japoneză a devenit disponibil pentru adulți în anul 2009, iar utilizarea sa a fost extinsă la copiii cu vârsta de 2 luni sau mai mult în anul 2013.

Prognosticul, complicațiile și riscurile asociate cu encefalita japoneză

Doar 1% dintre pacienții infectați cu virusul vor evolua către encefalită japoneză. Din păcate, mortalitatea pentru pacienții care dezvoltă encefalită este de 20% până la 30%. Deși majoritatea cazurilor se ameliorează în 6 până la 12 luni, mulți dintre pacienții care supraviețuiesc vor prezenta sechele neurologice și psihiatrice semnificative (în 30% până la 50% din cazuri). Prognosticul pacienților cu encefalită japoneză este rezervat. Recuperarea este posibilă, dar este adesea însoțită de deficite neuropsihiatrice reziduale care pot persista luni sau chiar ani.

Psihoza, convulsiile și deficitele neurologice permanente, inclusiv pareza și paraliziile nervilor cranieni, precum și tulburările de mișcare, pot complica encefalita japoneză. Pacienții pot dezvolta, de asemenea, paralizie flască cu caracteristici similare poliomielitei și sindromul Guillain-Barré. Cazurile severe de encefalită japoneză pot fi complicate de creșterea presiunii intracraniene, herniere cerebrală și deces.

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Bibliografie:

1. Amicizia D, Zangrillo F, Lai PL, Iovine M, Panatto D. Overview of Japanese encephalitis disease and its prevention. Focus on IC51 vaccine (IXIARO®). J Prev Med Hyg. 2018 Mar 30;59(1):E99-E107. doi: 10.15167/2421-4248/jpmh2018.59.1.962. PMID: 29938245; PMCID: PMC6009073. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC6009073/;
2. Chin R, Torresi J. Japanese B Encephalitis: An Overview of the Disease and Use of Chimerivax-JE as a Preventative Vaccine. Infect Dis Ther. 2013 Dec;2(2):145-58. doi: 10.1007/s40121-013-0018-2. Epub 2013 Nov 19. PMID: 25134477; PMCID: PMC4108113. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC4108113/;
3. Money KM, Chauhan L, Piquet AL, Tyler KL, Pastula DM. An Overview of Japanese Encephalitis. Neurohospitalist. 2023 Jul;13(3):328-330. doi: 10.1177/19418744231164810. Epub 2023 May 15. PMID: 37441216; PMCID: PMC10334049. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC10334049/;
4. Simon LV, Sandhu DS, Goyal A, et al. Japanese Encephalitis. [Updated 2025 Dec 1]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2026 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK470423/;
5. Solomon T, Dung NM, Kneen R, Gainsborough M, Vaughn DW, Khanh VT. Japanese encephalitis. J Neurol Neurosurg Psychiatry. 2000 Apr;68(4):405-15. doi: 10.1136/jnnp.68.4.405. PMID: 10727474; PMCID: PMC1736874. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC1736874/;
6. Srivastava KS, Jeswani V, Pal N, Bohra B, Vishwakarma V, Bapat AA, Patnaik YP, Khanna N, Shukla R. Japanese Encephalitis Virus: An Update on the Potential Antivirals and Vaccines. Vaccines (Basel). 2023 Mar 27;11(4):742. doi: 10.3390/vaccines11040742. PMID: 37112654; PMCID: PMC10146181. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC10146181/.

Foto: Shutterstock

Andrei Cioată