Leziuni musculo-scheletale frecvente în practica sportivă. Diagnostic clinic și abordări terapeutice

Indiferent de nivelul de pregătire fizică persoanele care practică sport se pot confrunta cu diferite tipuri de leziuni musculo-scheletale.

Ce sunt leziunile musculo-scheletale

Leziunile musculo-scheletale apar la nivelul sistemului locomotor ca urmare a suprasolicitării, traumatismelor sau mișcărilor incorecte și sunt urmate de dureri ușoare, moderate sau pot limita mișcările/ mobilitatea persoanei afectate.

În continuare vom detalia unele din cele mai frecvente leziuni cu care se confruntă persoanele care fac sport, indiferent de nivelul de performanță. Pe perioada antrenamentelor atât femeile, cât și bărbații sunt expuși în aceeași măsură accidentărilor.

Cele mai frecvente leziuni musculo-scheletale în sport

1. În urma accidentărilor cel mai des pacienții se confruntă cu entorse.

Entorsa apare în urma unei mișcări bruște, puternice în care ligamentele se întind prea mult sau se rup. 
Entorsele pot apărea la nivelul oricărei articulații, dar frecvent sunt întâlnite entorsele de gleznă, urmate de cele de genunchi (entorsa genunchiului), radiocarpiene și de police.
Diagnosticul clinic de entorsă se stabilește în urma examinării clinice, iar pacientul va prezenta durere locală, edem, echimoză și limitarea mobilității. De asemenea pacientul poate fi supus testului „talar tilt”- test ortopedic care se face după o traumă prin inversare pentru evaluarea ligamentelor laterale ale gleznei, în trei poziții diferite. Sunt evaluate ligamentul talofibular anterior, ligamentul calcaneofibular, precum și ligamentul talofibular posterior. 

În următoarea etapă se evaluează complexul ligamentului deltoid pe partea medială a gleznei.
Dacă e necesar se va recomanda și o evaluare imagistică: radiografie- pentru excluderea unei fracturi sau ecografie/ RMN pentru stabilirea gradului leziunii.
În urma examinării clinice se stabilește gradul entorsei (I- întindere ușoară, fără ruptură; II- ruptură parțială ligamentară; III- ruptură completă ligamentară) și abordarea terapeutică potrivită fiecrei situații.

Dacă pacientul are o entorsă de grad I și II se va recomanda protocolul RICE- Repaus, Ice- gheață, Compresie, Elevație în primele 48-72 de ore. Compresele reci se vor aplica în reprize de 15- 20 de minute la fiecare 2- 3 ore, cu recomandarea de a nu se pune direct pe piele ci acoperite cu un prosop. Se vor recomanda AINS pentru reducerea durerii și inflamației: ibuprofen, diclofenac, etc și tratamente topiceantiinflamatoare; sunt recomandate gelurile pentru că au o absorbție mai rapidă, ceea ce înseamnă un efect mai rapid. Se recomandă imobilizarea: pentru entorsele de grad I și Iiorteză elastică/ bandaj compresiv, iar pentru cele de grad III orteză rigidă sau atelă; în cazurile grave e necesară intervenția chirurgicală.

În procesul de recuperare pentru entorsele de grad II și III se recomandă fizioterapia.

2. Luxația sau dislocarea articulară este un traumatism ligamentar în care are loc deplasarea capetelor distale ale oaselor dintr-o articulație, urmat de pierderea raportului anatomic normal al suprafețelor articulare. Dislocarea articulară poate fi parțială sau totală și necesită intervenție medicală de urgență.
   Luxația poate apărea atât la nivelul membrului superior (umăr, cot, încheietură), cât și la nivelul membrelor inferioare (șold, genunchi, gleznă), ca urmare a unui traumatis (cădere, accidentare) sau a unui stres mecanic intens- începerea unui efort fizic intens, fără a efectua un set de exerciții de încălzire în prealabil.
   Diagnosticarea luxațiilor se face prin anamneză și examinare clinică de către medicul ortoped. În funcție de rezultatele acestor prime două etape se pot solicita investigații imagistice- radiografie pentru excluderea existenței unei fracturi; RMN/ CT după reducerea luxației (repoziționarea articulației) dacă pacientul e suspect că ar avea leziuni cartilaginoase sau ligamentare.
   Conduita terapeutică constă în reducerea luxației prin manevre specifice, manual, efectuate doar de cadre medicale specializate, urmată de imobilizare pentru o perioadă de câteva zile sau dacă e necesar se poate imobiliza articulația până la 3-4 săptămâni, cu orteze, atele sau bandaje elastice. Ca medicamente se recomandă AINS și dacă e necesar relaxante musculare.

După perioada de imobilizare se recomandă kinetoterapie în vederea recuperării funcționale.

În cazul luxațiilor recurente sau a celor care nu pot fi reduse manual și dacă există leziuni ligamentare sau cartilaginoase severe se recomandă o abordare chirurgicală.

3. Leziuni de menisc și ligamente apar în urma efectuării unor mișcări bruște de rotație sau torsiune a genunchiului. Cei care practică sporturi care presupun sărituri, torsiuni sau schimbări bruște de direcție sunt cei mai predispuși la astfel de accidentări.
   În cazul leziunilor de menisc pacientul va reclama în cadrul anamnezei un blocaj articular la nivelul genunchiului și pocnet în genunchi. Examinarea clinică se constă în teste specifice precum: McMurray, Apley, Thessaly, după care se va efectua obligatoriu RMN. Radiografia se recomandă în vederea excluderii existenței altor leziuni. Abordarea terapeutică se va face în funcție de severitatea leziunii: pentru leziunile mici, periferice stabile se recomandă repaus, orteză și fizioterapie; pentru leziunile moderate sutură meniscală, iar în cazul leziunilor mari cu instabilitate se intervine chirurgical. Terapia medicamentoasă constă în AINS. Pentru recuperarea funcțională se recomandă kinetoterapie.

În cazul leziunilor ligamentare în momentul accidentării se va auzi un pocnet urmat de instabilitate. În timpul anamnezei pacientul va spune că “îi fuge genunchiul”. După traumatism genunchiul se va umfla imediat. Examinarea clinică se face cu efectuarea testului Lachman pentru leziunea ligamentul incrucișat anterior, testul Pivot- Shift, testul Drawer anterior/ posterior și teste pentru valgus/ varus stress. Efectuarea RMN-ul este obligatory, iar pentru excluderea existenței altor fracturi asociate se va face radiografie.

În cazul leziunilor cu ruptură parțială, dar cu stabilitate se recomandă repausul, orteză și fizioterapie, pentru leziunile colaterale ușoare se recomandă imobilizare între 3 și 6 săptămâni, iar leziunile complete cu instabilitate se recomandă abordare chirurgicală.

4.  Rupturile musculare apar în urma deteriorării unor mușchi sau tendoane atașate, ca urmare a unei presiuni nejustificate puse asupra mușchilor în timpul activității fizice. Cei mai predispuși mușchi pentru rupturi musculare sunt: cei din partea inferioară a spatelui, lgâtului, umărului, pieptului, bicepsului și gambei.

Când se produce ruptura pacientul va simți o durere ascuțită cu senzație de pocnet, urmată de dificultate sau imposibilitate de a continua activitatea în care era angrenat.
La examenul clinic se va observa senzație de durere la palpare, edem local, posibil hematom și deficit funcțional. În cazul rupturilor mari la palpare se va observa o gropiță în mușchi. Ca investigații imagistice se recomandă efectuarea ecografiilor musculare pentru rupturi moderate- severe și RMN în cazul sportivilor de performanță.

În primele 48-72 de ore se va aplica protocolul RICE (descris și în cazul entorselor), imobilizarea se recomandă doar în cazurile severe cu orteză, bandaj sau atelă pentru 7-14 zile. Se recomandă fizioterapie și kinetoterapie în funcție de tipul de ruptură (gradul I- întindere / micro-rupturi; gradul II- ruptură parțială, gradul III- ruptură totală).
Tratamentul medicamentos e format din AINS pe cale orală sau cu aplicare topică.
Tratamentul chirurgical este recomandat în cazul rupturilor musculare de grad III cu rupturi complet transversale sau cu retracție mare.

Foto: Shutterstock

Dr. Alin Popescu

medic primar medicină sportivă
secretar general S.Ro.M.S., manager medical F.R. Rugby