Sindromul picăturii postnazale sau rinoreea posterioară

Sindromul picăturii postnazale, numit și „rinoree posterioară”, definește de fapt un complex de simptome secundare acumulării și scurgerii excesive a secrețiilor mucoase din cavitatea nazală și sinusurile paranazale către orofaringe și hipofaringe.

Denumirea este fundamentată, de fapt, de senzația subiectivă relatată de pacienți, care percep „picurarea” sau „curgerea” persistentă a mucusului în partea posterioară a gâtului, fenomen care duce la iritație, nevoia constantă de a-și curăța gâtul, tuse de tip iritativ și expectorație mucoasă.

Secrețiile nazale au rolul de a menține umiditatea membranei mucoase, de a capta și a elimina particule inhalate, protejând astfel căile respiratorii. În condiții fiziologic normale, mucusul produs în cavitatea nazală și sinusuri este transportat de mișcarea cililor epiteliului căilor aeriene spre nazofaringe și apoi înghițit reflex, fără ca procesul să fie perceput în mod conștient de către pacient. În schimb, în prezența unor factori patologici care cresc producția de mucus pe de o parte, sau îi modifică vâscozitatea și compromit clearance-ul mucociliar, pe de altă parte, este obișnuit ca pacientul să perceapă în mod supărător acest flux retrograd constant de mucus.

Sindromul picăturii postnazale – considerente fiziopatologice

Sindromul picăturii postnazale apare prin perturbarea balanței delicate între sinteza, compoziția și drenajul mucusului nazal și sinusal. Sub influența unor procese inflamatorii, infecțioase sau alergice, iritative, uneori chiar structurale, celulele calciforme și glandele seromucoase care se găsesc în mucoasa nazală secretă cantități crescute de mucus. În loc ca acesta să fie transportat și eliminat prin mecanismul mucociliar, mucusul se acumulează și se scurge constant în partea posterioară a cavității faringiene, la nivelul gâtului.

Mai mult, în sindromul picăturii postnazale mucusul este mai vâscos, mult mai dens și aderent, ceea ce face ca transportul său să fie mult îngreunat, determinând senzația persistentă de „corp străin” la nivelul gâtului și inducând reflexul de tuse. În plus, inflamația cronică a mucoasei ar putea duce la hipersensibilizarea receptorilor nervoși din faringe și laringe, explicând așadar și tusea reflexă a pacientului cu sindromul picăturii postnazale, adesea descrisă drept „iritativă”.

Sindromul picăturii postnazale – cauze și factori de risc

Sindromul picăturii postnazale nu constituie neapărat o boală în sine, ci un sindrom care apare ca urmare a numeroase afecțiuni ce interesează în special căile respiratorii superioare. De altfel, identificarea cauzei de bază este esențială pentru ghidarea protocolului terapeutic.

Rinită alergică și non-alergică

Rinita alergică reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze ale sindromului picăturii postnazale, prin mecanisme ce implică inflamația cronică a mucoasei nazale, hipersecreția de mucus și congestia vasculară. De asemenea, rinita non-alergică, determinată de factori iritanți precum fumul de țigară, poluanții atmosferici sau variațiile de temperatură, contribuie semnificativ la apariția simptomelor. O altă formă asociată cu sindromul picăturii postnazale este rinita vasomotorie.

Sinuzita acută și cronică

Infecțiile acute ale sinusurilor paranazale determină producția excesivă de secreții mucopurulente care se drenează posterior. În sinuzitele cronice, inflamația persistentă, asociată adesea cu polipoza nazală, menține o secreție crescută de mucus vâscos, ceea ce explică frecvența simptomelor de picurare postnazală la acești pacienți.

Deviația de sept și alte anomalii structurale

Obstrucțiile mecanice ale căilor nazale, precum deviațiile septale, hipertrofia cornetelor inferioare sau prezența polipilor nazali, perturbă drenajul fiziologic al secrețiilor, facilitând acumularea și scurgerea lor către faringe. Sindromul picăturii postnazale se rezolvă frecvent la pacienții care trec prin intervenții pentru corectarea acestora.

Infecții virale și bacteriene recurente

Episoadele repetate de viroze respiratorii, mai ales la copii, pot favoriza apariția și perpetuarea sindromului prin inflamația repetată a mucoasei și hipersecreția reflexă de mucus.

Boala de reflux gastroesofagian (BRGE)

O altă afecțiune frecvent asociată cu sindromul picăturii postnazale este refluxul acid laringofaringian, care irită mucoasa faringiană și determină hiperreactivitate glandulară, accentuând senzația de scurgere postnazală și tusea cronică.

Astmul bronșic

Relația dintre astm și sindromul picăturii postnazale este bidirecțională. Inflamația cronică a mucoasei respiratorii poate accentua secreția de mucus și poate întreține hiperreactivitatea bronșică, în timp ce prezența secrețiilor posterioare stimulează reflexul de tuse și exacerbează simptomele astmatice.

Boli pulmonare cronice (BPOC și bronșiectazii)

Pacienții cu bronhopneumopatie obstructivă cronică sau cu bronșiectazii prezintă frecvent hipersecreție de mucus și clearance mucociliar deficitar, ceea ce poate accentua drenajul posterior și senzația de picurare. La aceștia, sindromul picăturii postnazale este deseori confundat cu exacerbările respiratorii.

Faringite și laringite cronice

Iritația persistentă a mucoasei faringiene sau laringiene, adesea determinată de reflux, fumat sau expuneri profesionale, favorizează hipersensibilitatea receptorilor locali. În aceste condiții, secrețiile nazale devin mai deranjante, chiar și atunci când nu sunt abundente.

Patologia adenoidiană la copii

Hipertrofia vegetațiilor adenoide determină obstrucție nazală și retenția secrețiilor, care ulterior se drenează posterior. Copiii cu adenoizi hipertrofiați sunt frecvent aduși la consult pentru tuse nocturnă și respirație orală asociată cu sindromul picăturii postnazale.

Factori de risc asociați cu sindromul picăturii postnazale

Factorii de risc principali includ expunerea cronică la alergeni inhalatori, fumatul activ sau pasiv, mediile profesionale cu aer uscat sau contaminat cu praf și substanțe iritante, imunitatea scăzută, precum și istoricul familial de atopie sau de afecțiuni respiratorii cronice (astm bronșic).

Sindromul picăturii postnazale – simptome și manifestări clinice

Pacientul cu sindromul picăturii postnazale prezintă simptome variate, adesea nespecifice, ceea ce poate complica diagnosticul diferențial. Simptomul cardinal este senzația persistentă de mucus care se scurge în partea posterioară a gâtului, descrisă de pacient ca o „picurare” sau o „curgere continuă”. Această senzație determină nevoia constantă de a-și curăța gâtul prin tuse sau expectorație, ceea ce devine un reflex repetitiv și supărător.

Tusea cronică este adesea uscată, iritativă, accentuată noaptea sau în poziția culcată. Pacienții pot descrie disfagie ușoară, senzație de corp străin în faringe, halitoză sau răgușeală, în special atunci când inflamația se extinde către laringe. În cazurile asociate cu sinuzită cronică, pot apărea cefalee, presiune facială și secreții nazale anterioare purulente.

Examenul clinic al pacientului cu sindromul picăturii postnazale relevă adesea congestia mucoasei nazale, secreții mucoase sau mucopurulente pe peretele posterior faringian, iar laringoscopia poate evidenția semne de iritație cronică a mucoasei laringiene.

Sindromul picăturii postnazale – alternative de tratament

Tratamentul sindromului picăturii postnazale depinde în mod fundamental de cauza subiacentă. În rinitele alergice, terapia antihistaminică și corticosteroizii intranazali constituie pilonii principali ai tratamentului, alături de evitarea expunerii la alergeni. În sinuzitele bacteriene acute, antibioticele cu spectru adecvat pot fi necesare, în timp ce sinuzitele cronice beneficiază de tratament antiinflamator local și, uneori, de chirurgie endoscopică pentru restabilirea drenajului sinusal.

Pacienții cu deviație de sept sau polipoză nazală necesită evaluare ORL și, adesea, corecție chirurgicală pentru a elimina obstrucția mecanică. În cazul bolii de reflux gastroesofagian, tratamentul cu inhibitori de pompă de protoni și modificările stilului de viață pot ameliora semnificativ simptomatologia și, implicit, sindromul picăturii postnazale.

Măsurile generale de ameliorare includ utilizarea soluțiilor saline izotone sau hipertonice pentru irigații nazale, care favorizează fluidizarea mucusului și curățarea mecanică a secrețiilor, precum și menținerea unei hidratări corespunzătoare și evitarea expunerii la factori iritanți.

Pacientul cu sindromul picăturii postnazale trebuie să fie îndrumat către medicul de familie sau direct către specialistul ORL pentru evaluare inițială, iar în cazurile refractare sau cu simptome persistente, se impune o abordare multidisciplinară, implicând alergologi, pneumologi sau gastroenterologi, în funcție de cauza care a dus la sindromul picăturii postnazale.

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Bibliografie:

1. Sylvester DC, Karkos PD, Vaughan C, Johnston J, Dwivedi RC, Atkinson H, Kortequee S. Chronic cough, reflux, postnasal drip syndrome, and the otolaryngologist. Int J Otolaryngol. 2012;2012:564852. doi: 10.1155/2012/564852. Epub 2012 Apr 10. PMID: 22577385; PMCID: PMC3332192. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3332192/;
2. Nakajima T, Nagano T, Nishimura Y. Retrospective Study of the Effects of Post-nasal Drip Symptoms on Cough Duration. In Vivo. 2021 May-Jun;35(3):1799-1803. doi: 10.21873/invivo.12440. PMID: 33910865; PMCID: PMC8193296. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC8193296/;
3. Cheong TY, Choi IS. Clinical Aspects of Chronic Idiopathic Postnasal Drip: An Entity Not to Be Overlooked. In Vivo. 2024 Jul-Aug;38(4):2058-2063. doi: 10.21873/invivo.13664. PMID: 38936919; PMCID: PMC11215627. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC11215627/;
4. Alyn H. Morice. Post-nasal drip syndrome—a symptom to be sniffed at? Link: https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S1094553904000707;
5. Angela M. Donaldson MD, FARS. Upper Airway Cough Syndrome. Link: https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0030666522001335.

Foto: Shutterstock

Andrei Cioată