Insulina, hormonul cu rol de mesager chimic

Insulina este un hormon esențial în metabolismul glucidelor, care contribuie la reducerea concentrației de glucoză din sânge, fiind secretată de către celulele beta Langerhans din pancreas. Din punct de vedere chimic, insulina este una din cele mai mici proteine, greutatea sa moleculară fiind de 5744 Da (dalton).

Biosinteza insulinei

Biosinteza (sinteza unui compus chimic în organism) insulinei începe odată cu formarea preproinsulinei. Preproinsulina este un polipeptid format din 110 aminoacizi și este constituit din următoarele părți: peptid semnal/insulină/peptid C/aminoacizi de legătură.

Riscul și patologia cardiovasculară în diabetul zaharat

Reglarea secreției de insulină

Secretagogele reprezintă factori ce stimulează secreția de insulină.

Glucoza reprezintă cel mai important secretagog fiziologic, celula beta fiind extrem de sensibilă la mici modificări ale concentrației extracelulare de glucoză aflate în interiorul domeniului fiziologic.

Aminoacizii – leucina, lizina, arginina – stimulează secreția de insulină în absența glucozei.

Acizii grași liberi stimulează moderat secreția de insulină in vitro și in vivo.

Medicamente care cresc secreția de insulină

Printre acestea se numără sulfonilureele, salicilații, izoproterenolul, chinina, disopiramida, inhibitorul de monoaminooxidază, glucocorticoizii, diureticele ce elimină potasiul, betablocantele, fenotiazidele, fenitoina, alpha-blocanteke centrale, pentamidina (un antibiotic anti-Pneumocystis carinii, ce determină hipoglicemii și apoi diabet zaharat insulinodependent), aloxanul, streptozotocina.

Reglarea neurohormonală a secreției de insulină este realizată de o multitudine de factori nervoși și hormonali ce acționează prin mecanisme autocrine, paracrine, endocrine.

Secreția fiziologică de insulină

Secreția normală de insulină este reglată în mod esențial de glucoză și implică un circuit pancreas-ficat-țesut periferic-pancreas, ce permite modificări rapide ale acestei secreții, rezultatul fiind o stabilitate relativă a glicemiei – consumul și absorbția eficiente ale glucozei sunt maxime în perioada postprandială, când și secreția de insulină este maximă, iar în perioadele de post și de stres secreția de insulină se reduce, evitându-se astfel hipoglicemia. Secreția de insulină variază în permanență între 0,25-1,25 unități/oră, secreția bazală reprezintă peste 50% din toată insulina eliberată în 24 ore. Secreția fiziologică de insulină are două trăsături – caracter pulsatil și caracter oscilatoriu.

Insulina este secretată după un model pulsatil rapid, specific celulei beta – pulsații de insulină ce se secretă la intervale de 6-10 minute. Eliberarea pulsatilă este importantă pentru asigurarea acțiunii insulinei, ea inducând un efect hipoglicemiant mai marcat decât dacă ar fi continuă, ca urmare a scăderii mai accentuate a producției hepatice de glucoză.

Secreția de insulină și alimentele

La persoanele sănătoase, după administrarea de glucoză pe cale orală, glicemia atinge maximul la 30-60 de minute și revine la normal în 2-3 ore. După un prânz mixt, cu cât cantitatea de glucide este mai mare, cu atât secreția de insulină este și ea mai mare, dar mărirea glucagonului este moderată. În schimb, cu cât cantitatea de proteine este mai mare, secreția de insulină crește moderat, dar sporește mai mult secreția de glucagon, ce determină creșterea producției hepatice de glucoză, contribuind la prevenirea hipoglicemiei.

Insulinoterapia în diabetul zaharat

Descoperirea insulinei este considerată unul dintre cele mai importante progrese în medicina modernă. Acest succes a fost decisiv în creșterea speranței de viață, nu numai a pacienților cu diabet zaharat tip 1, cât și în cazul diabetului zaharat tip 2.

Factorii cei mai importanți care influențează rata de absorbție subcutanată a insulinelor sunt:

  • volumul și concentrația insulinelor administrate;
  • factorii hemodinamici locali;
  • locul de injectare;
  • profunzimea injecțiilor.

Insulinele utilizate pot fi:

  • insuline prandiale – ce pot prezenta durată scurtă de acțiune și insuline cu acțiune rapidă (analogi);
  • insuline bazale;
  • amestecuri de insuline – premixate.

Efectele adverse ale tratamentului cu insulină

Hipoglicemia reprezintă cel mai frecvent efect advers al tratamentului cu insulină, cea mai importantă barieră în atingerea și menținerea obiectivelor terapuetice optime, cu un impact direct asupra calității vieții la majoritatea pacientilor cu DZ tip 1 și la mulți dintre cei cu DZ tip 2.

Din punct de vedere al severității lor, hipoglicemiile simptomatice pot fi:

  • ușoare – manifestările dispar după 10-15 minute;
  • moderate – pentru corectarea cărora pacientul are nevoie de ajutor;
  • severe – a căror terapie impune ajutorul altei persoane, iar administrarea de glucagon sau glucoză intravenous este obligatorie.

Creșterea în greutate variază între 3,3 -4,6 kg.

Alergia la insulinăreacțiile alergice la insulină sunt foarte rare.

Lipodistrofiile localizateforma cea mai întâlnită este lipohipertrofia, care este reversibilă dacă se evită injectarea insulinei în același loc.

Eficiență, beneficii

Eficiența insulinoterapiei corect aplicate se evaluează prin suprimarea rapidă a simptomelor hiperglicemiei și obținerea controlului glicemic. Beneficiile reprezintă creșterea calității vieții și contribuția semnificativă la profilaxia complicațiilor micro și macrovasculare.

Bibliografie:

  1. Tratat Român de Boli Metabolice, editat de Viorel Șerban – vol. I, pg. 95-112; pg. 113-118; pg.263; pg.264-272; pg.273-289.

 

Medic specialist diabet zaharat, nutriție și boli metabolice, Oradea

Cuvinte-cheie: , , , , ,

Fii conectat la noutățile și descoperirile din domeniul medico-farmaceutic!

Utilizam datele tale in scopul corespondentei si pentru comunicari comerciale. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.




Comentarii

Utilizam datele tale in scopul corespondentei. Pentru a citi mai multe informatii apasa aici.

Politica de confidentialitate