Febra West Nile: cauze, simptome, diagnostic și management

Febra West Nile este cauzată de infecția cu West Nile, arbovirus din familia Flaviviridae, genul Falvivirus, identificat pentru prima dată în 1937 la o pacientă din districtul West Nile în Uganda. Inițial considerat un agent patogen minor, virusul a dobândit notorietate globală odată cu epidemia din New York (1999), când a fost recunoscut drept cauză importantă a encefalitei virale în emisfera vestică. De atunci, virusul s-a răspândit rapid în America de Nord, în Europa, Africa, Orientul Mijlociu și Asia, devenind endemico-epidemic în numeroase regiuni. Cu toate acestea, infecţia cu virusul West Nile este asimptomatică și, de altfel, autolimitată.

În România, cazuri de infecție cu virusul West Nile sunt raportate anual, cu o incidență crescută în lunile de vară și toamnă, în special în zonele sudice și estice ale țării. Spre exemplu, în anul 1996 România s-a confruntat cu cea mai extinsă epidemie de meningită West Nile din Europa, iar din 1997 au fost implementate măsuri drastice de supraveghere și monitorizare a infecțiilor, ceea ce a dus la scăderea incidenței acestora. Febra West Nile variază de la forme foarte ușoare, asimptomatice, până la manifestări clinice severe, inclusiv meningită și encefalită sau paralizie acută flască. Nu există vaccin sau tratament antiviral specific pentru a combate infecția virală.

Febra West Nile – cauze și factori de risc

Agentul etiologic este virusul West Nile, un flavivirus ARN monocatenar, înrudit cu alte specii precum virusurile encefalitei japoneze, febrei Dengue și febrei galbene. În natură, virusul este propagat printr-un ciclu de viață care presupune transmiterea între păsări (gazde principale) și țânțari din genul Culex, în special Culex pipiens, Culex quinquefasciatus și Culex tarsalis. Spre exemplu, păsările infectate dezvoltă viremie suficient pentru a infecta țânțarii care se hrănesc cu sângele lor, perpetuând astfel ciclul de transmitere. Oamenii și alte mamifere sunt gazde finale, deoarece dezvoltă viremii scăzute și nu pot infecta țânțarii.

Transmiterea la om are loc prin înțepătura unui țânțar infectat. Există și alte căi de transmitere – deși mult mai rare –, cum ar fi transfuzii provenite de la un pacient infectat, transplantul de organe, transmiterea transplacentară și alăptarea. Faza timpurie a infecției include replicarea virală în celulele dendritice dermice și keratinocite, urmată de o fază de diseminare viscerală, care include replicarea virală în ganglionii limfatici drenanți şi creșterea viremiei. A treia – și ultima fază – implică răspândirea virusului în SNC (sistemul nervos central), care poate traversa chiar în mod direct bariera hematoencefalică.

Febra West Nile – simptome și manifestări

Perioada de incubație a virusului West Nile variază de la 4 la 14 zile, iar simptomele au durată de 5-7 zile și, la cel puțin 25% dintre pacienții cu West Nile, includ febră. Tabloul clinic, în majoritatea cazurilor, include mialgie, stare generală alterată și febră ușoară. Alte simptome pe care pacientul cu boala West Nile le acuză sunt cefaleea, durerile oculare, vărsăturile, apetit redus și până la 50% prezintă o erupție maculopapulară pe trunchi și limfadenopatie. În cazuri rare, infecţia cu virusul West Nile provoacă simptome neurologice, cum ar fi slăbiciune musculară marcantă și modificări ale stării mintale (confuzie, ceață mintală), convulsii sau paralizie flască acută.

Pacienţii cu febra West Nile cu implicare neurologică prezintă inițial semne distincte de encefalită și/sau meningită, care progresează rapid și ridică nevoia îngrijirii pacientului în secția de terapie intensivă. Chiar și cu tratament de susținere, rata moralității din cauza infecției neuroinvazive cu virusul West Nile rămâne ridicată. Majoritatea persoanelor infectate cu virusul West Nile au istoric de călătorii într-o zonă în care virusul este endemic toamna sau vara. Aproximativ 80% dintre infecții sunt asimptomatice.

Febra West Nile – protocol de diagnostic

Diagnosticul infecției cu West Nile se bazează pe evaluarea clinică, istoricul de expunere (adică eventualele călătorii în zone endemice) și este confirmat de testele serologice de laborator:

• detectarea anticorpilor IgM specifici virusului West Nile în ser sau lichidul cefalorahidian, prin metoda ELISA (acești anticorpi apar de obicei după 3-8 zile de la debutul simptomelor și pot persista timp de câteva luni);
• detectarea anticorpilor IgG specifici virusului West Nile indică o infecție din trecut care cel mai probabil a fost asimptomatică (totuși, nu exclude riscul de reinfecție ulterioară).

În cazurile în care rezultatele serologice sunt neconcludente sau boala este în stadiu incipient, când încă nu s-au sintetizat imunoglobuline, se poate utiliza PCR-ul (reacția de polimerizare în lanț) pentru a detecta ARN-ul viral în sânge sau în lichidul cefalorahidian. Totuși, metoda aceasta are limitări specifice, deoarece viremia în boala West Nile este de scurtă durată. Pe de altă parte, diagnosticul diferențial al infecției cu virusul West Nile include alte cauze de meningită sau de encefalită virală, cum ar fi infecțiile cu virusul Herpes simplex, enterovirusuri, virusul varicelo-zosterian și alte arbovirusuri. Trebuie excluse și cauzele potențial bacteriene sau fungice.

Febra West Nile – alternative de tratament și management

Alternativele de tratament pentru boala West Nile sunt limitate, pentru că în momentul de față nu există niciun tratament antiviral specific. De-a lungul timpului, s-au avut în vedere numeroși agenți potențial terapeutici – inclusiv interferon, ribavirină și imunoglobulină administrată intravenos. Nu există date concludente privind eficiența lor, deoarece până în prezent a fost efectuat un singur studiu controlat. Astfel, managementul se concentreză în special pe simptome și pe prevenirea riscului de complicații. Pacienţii cu febra West Nile ușoară au un prognostic excelent, infecția necesită îngrijire minimă și este, de cele mai multe ori, autolimitată.

În cazul afectării neurologice este nevoie de îngrijire pe o perioadă lungă de timp în secția de terapie intensivă. Poate fi nevoie de suport respirator, uneori chiar și ventilație mecanică (în cazurile de insuficiență respiratorie asociată). Administrarea de fluide intravenos este esențială pentru menținerea tensiunii arteriale, precum și a echilibrului hidroelectrolitic. Pacienții cu West Nile cu implicare neurologică necesită, după remisia bolii, terapie fizică și ocupațională în centre speciale de reabilitare – leziunile neurologice după boala West Nile pot include probleme ale motricităţii grosiere și fine, precum și probleme cognitive.

Febra West Nile – prognostic, complicații și riscuri

În majoritatea cazurilor, febra West Nile are un prognostic excelent. Mulți dintre pacienți, deși infectați, nu dezvoltă simptome. Infecţia cu West Nile este autolimitată, recuperarea fiind de cele mai multe ori totală după 10 zile de la apariția primelor simptome. Infecţia neuroinvazivă cu West Nile, pe de altă parte, are o mortalitate de aproximativ 10%. Populația geriatrică are cel mai ridicat risc de a o dezvolta. Aceasta include un spectru larg de deficite de natură neurologică, care pot persista timp de ani de zile sau chiar pot fi ireversibile.

Infecţia severă cu virusul West Nile tinde să afecteze seniorii, iar cel mai mare factor de risc în ceea ce privește decesul este afectarea neurologică. Între 1-4% dintre pacienții care dezvoltă și probleme neurologice prezintă riscul de a deceda. Principalele complicații asociate infecției cu virusul West Nile sunt:

• meningita, encefalita, slăbiciunea musculară marcantă, neuropatia, paralizia acută flască;
• convulsiile și coma;
• manifestările oculare (vitreită, corioretinită, hemoragii retiniene);
• miocardită;
• pancreatită;
• rabdomioliză;
• diabet insipid central;
• deces

Totuși, febra West Nile poate fi prevenită, iar persoanele care călătoresc în zone endemice sunt sfătuite să adopte măsuri adecvate de protecție: utilizarea repelentelor, a plasturilor împotriva țânțarilor, purtarea de articole vestimentare cu mâneci lungi și a pantalonilor care acoperă gleznele.

Referinţe bibliografice:

1. Clark MB, Schaefer TJ. West Nile Virus. [Updated 2023 Aug 8]. In: StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2025 Jan-. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK544246/;
2. Habarugira G, Suen WW, Hobson-Peters J, Hall RA, Bielefeldt-Ohmann H. West Nile Virus: An Update on Pathobiology, Epidemiology, Diagnostics, Control and „One Health” Implications. Pathogens. 2020 Jul 19;9(7):589. doi: 10.3390/pathogens9070589. PMID: 32707644; PMCID: PMC7400489. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7400489/;
3. Colpitts TM, Conway MJ, Montgomery RR, Fikrig E. West Nile Virus: biology, transmission, and human infection. Clin Microbiol Rev. 2012 Oct;25(4):635-48. doi: 10.1128/CMR.00045-12. PMID: 23034323; PMCID: PMC3485754. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3485754/;
4. Karim SU, Bai F. Introduction to West Nile Virus. Methods Mol Biol. 2023;2585:1-7. doi: 10.1007/978-1-0716-2760-0_1. PMID: 36331759; PMCID: PMC10719965. Link: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC10719965/.

Foto: Shutterstock